La baza acestor lucruri a stat faptul că Mill nu a înţeles că preţul de producţie este forma transformată a valorii mărfurilor produse în condiţiile capitaliste
.Aceste scăderi nu anulează contribuţia majoră a lui Mill la dezvoltarea gândirii economice cu privire la schimbul economic internaţional unde chiar punerea în discuţie a problemei valorii internaţionale a mărfurilor constituie un merit excepţional al acestuia.
Într-un studiu celebru al unui mare economist Lionel : „Nu atât de original şi nici atât de bine echilibrat la Hume, nu atât de singur de judecată şi delimitare literară ca Smith ,lipsit de profunde viziune analitică şi personalitatea genială a lui ricardo, mill rămâne totuşi una din marile figuri ale tradiţiei clasice, de menţionat dintr-o singură suflare, un bărbat de o masivă putere de sinteză intelectuală, de un idealism şi integritate arzătoare gata să-şi urmeze gândurile indiferent unde l-ar duce, poate puţin pre solemn şi nu un bun judecător de oameni, dar curajos, generos şi sensibil – un spirit rar un mesaj de candoare şi umanitate atât de relevant pentru noi”
În primul capitol al cărţii sale „Despre Libertate”, John Stuart Mill prezintă concepţiile referitoare la libertate din cele mai vechi timpuri până în perioada modernă. Astfel dacă în antichitate se considera că este mai bine ca un anumit conducător suprem al unui stat să aibă puteri aproape nelimitate, prin această stare de fapte urmărindu-se protejarea obştei de abuzurile nobilimei şi a funcţionarilor aparatului de stat, începând cu timpurile premoderne a luat naştere ideea de „putere populară” prin acest lucru înţelegându-se posibilitatea obştei de a-şi alege conducătorii şi de a-i schimba după bunul ei plac evitându-se în acest fel abuzurile suferite de către populaţie din partea puterii centrale sau a funcţionarilor de diferite ranguri, în acest sistem, ei fiind reprezentanţii puterii obşteşti, putând fi schimbaţi la rândul lor din funcţiile deţinute. Mill atrage însă atenţia asupra metehnelor acestei idei despre libertate subliniind faptul că se pot uşor înregistra acte de tiranie ale obştei asupra ei înşişi prin oprimarea grupurilor minoritare din cadrul unei societăţi date, opimare care este facută cu ajutorul organelor de stat cât şi cu metode populare. De asemenea autorul atrage atenţia şi asupra legilor, cutumelor şi firii indivizilor, aceste trei elemente influenţând foarte mult evoluţia diverselor clase sociale sau politice care sfârşesc prin a-şi impune dominaţia asupra altora. De multe ori cutuma este pe nedrept asociată cu firea individulă şi „preferinţele sau repulsiile societăţii sau acelea ale unei părţi importante ale sociatăţii, sunt prin urmare principala pricină care a înrâurit regulile impuse ca norme de comportament în societate; şi sunt sancţionate fie pe cale legală, fie prin repulsia stârnită în opinia publică în cazul transgregării lor.”
Elementul religios este unul dintre pilonii de susţinere al comportamentului social, un element ce instituie reguli, ierarhii şi chiar instituţii menite de a proteja anumite doctrine sau legi cu referiri religioase. În multe dintre cazuri puţina libertate religioasă prezentă în diferite ţări ale continentului european se datora unor scriitori formatori de opinie care considerau că libertatea conştiinţei umane este un drept fundamental al omului. Au existat însă şi excepţii în anumite medii în care indiferenţa faţă de religie a primat evitându-se astfel disensiuni de natură teoligică.
Mill atrage atenţia de asemenea, asupra modelelor de constrângere şi de coerciţie pe care statul le aplică individului. Astfel „simpla satisfacţie a statului fie că e vorba de o satisfacţie materială, fie că e vorba de o satisfacţie morală nu este câtuşi de puţin prin ea însaşi o îndreptăţire sufiecintă care să îngăduie statului să acţioneze împotriva individului” deci metodele de constrângere şi pedepsele ar trebui aplicate doar ca ultimă soluţie, în acest sens „tot ceea ce-l priveşte exclusiv pe individ, independenţa trebuie să-i rămână pe bună dreptate absolută. Asupra lui însuşi, asupra propriului său trup şi asupra propriei sale minţi individul rămâne suveran.” Autorul insintă asupra faptului că o astfel de abordare este valabilă doar pentru cei care au ajuns la vârsta legală a majoratlui, dar toţi indivizii membri ai unei societăţi care sunt în situaţia de a avea nevoie de îngrijirea altor indivizi trebuiesc puşi sub protecţie legală faţă de eventualele „ neajunsuri din partea altora.”
Libertatea de gândire este în opinia lui Mill unul dintre principiile care fac o societate demnă de a fi numită „liberă” alături de libertatea de exprimare a opiniilor şi a publicării acestora, insintându-se asupra faptului că „acest principiu necesită libertatea gusturilor şi a părerilor; libertatea de a ne făuri astfel planul existenţei încât să corespundă structurii însuşirilor noastre; libertatea de a face tot ce poftim, supunându-ne însă consecinţelor care pot urma, fară a stârni rezistenţa semenilor noştri,atâta timp cât nu îi vătămăm în mod direct; chiar dacă aceştia ar considera comportamentul nostru de a fi smintit, pervers sau cu totul greşit îndrumat.”
Chiar dacă Mill consideră că este nevoie de o multitudine de libertăţi pentru a echilibra o societate care a ajuns la o oarecare maturitate socilă şi politică el evidenţiază că”singura libertate care merită pe drept cuvânt acest nume este libertatea de a-ţi urmări binele personal pe calea aleasă de tine, atâta vreme, evident, cât nu cauţi să-i stânjeneşti în strădaniile lor de a-şi căpăta libertatea dorită.” Cu toate acestea autorul este de acord că societatea a dorit mereu ca indivizii să se conformeze anumitor standarde şi tipare pe care anumiţi gânditori aveau puterea să le impună; dar acest mod de gândire nu poate fi justificat decât în contextul în care comunitatea respectivă ar fi supusă mereu unor atacuri exterioare sau interioare, atacuri ce ar fi fatale pentru acea societate.
În cel de-al doi-lea capitol, John Stuart Mill aduce în discuţie problema libertăţii de gândire şi de discuţie a indivizilor. El punctează o problemă nu lipsită de controverse până în vremea sa, atunci când continentul european era condus de regimuri autoritare care dispuneau de aparate de constrângere foarte bine organizate, iar cenzura se făcea mereu simţită în viaţa publică.
Mill exemplifică puterea de cenzură a poporului cu ajutorul aparatului de stat – sistem care în situaţia dată ar fi de aceaşi părere cu mulţimea şi nu s-ar încumeta să exercite vreo „putere de coerciţie dacă nu ar considera că se află în acord cu ceea ce consideră că ar fi glasul poporului.”-şi concluzionează că o astfel de putere ar fi nelegiuită prin ea însăşi. „Dacă întreaga omenire, cu excepţia unui singur om ar fi de o părere şi acel singur om de o părere contrarie, atunci omenirea ar fi tot atât de puţin îndreptăţităsă-l facă pe acel singur om să tacă ,pe cât ar fi el de putin îndreptăţit să cuteze să facă restul omenirii să tacă.” Astfel chiar dacă părerea acelui singur om este justă iar a tuturor celorlalţi oameni injustă, cei din urmă prin neacceptarea părerii celui dintâi pierd „posibilitatea înlocuirii erorii prin adevăr” dar acea părere nu poate fi impusă prin nici un fel de act de constrângere sau opresiune.
Cu toate acestea cei care auz o mare încredere în propriile lor păreri chiar dacă vin în contradicţie cu lumea- prin lume poate fi înţeles mediul cu care vine în contact direct individul sau clasa socială din care face parte ori ţara sau chiar epoca în care trăieşte – şi au credinţă că deţin adevărul în toate subiectele de discuţie, au pretenţia de a fi infailibili;trăsătură des întâlnită în cazul conducătorilor absoluţi.”A tăgădui posibilitatea unei opinii de a se face ascultată, prin simplul argument că acela care tăgăduieşte acest drept este sigur că este vorba de o părere greşită, înseamnă să săvârşeşti o gravă confuzie: anume, să presupui că certitudinea unora înseamnă acelaşi lucru cu certitudinea absolută.” Cu toate acestea Mill precizează că „a împiedica răspândirea unor păreri apreciate ca pernicioase nu înseamnă o pretenţie la infailibilitate, ci pur şi simplu îndeplinirea unei îndatoriri puse pe seama stăpânirii, care afirmă că acţionează din convingere conştiincioasă. Dacă nu s-ar cuveni să acţionăm niciodată conform propriilor noastre păreri, aşa expuse erorilor cum sunt ele, atunci ne-ar rămâne toate interesele neângrijite şi nu ne-am mai achita de nici o îndatorire.”
În continuarea acestor idei autorul aduce în discuţie importanţa libertăţii dogmelor religioase, acest fapt fiind exemplificat prin întâmplări şi atitudini ce au domonat timpul lui Socrate, perioada răspândirii creştinismului în cadrul imperiului roman şi era întunecată în care creştinismul „tradiţional trimitea pe rug sau în închisoare orice opinie sau dogmă pe care o considera improprie sau periculoasă.
Şirul exemplelor se încheie cu descrierea atitudinii prezente în mediul social din perioada modernă, timpuri în care intoleranţa nu mai trimitea „ereticii” să-şi „purifice” sufletele în focul rugurilor, dar se manifesta prin neacceptarea anumitor adevăruri doar pentru că ele contraveneau cu diverse doctrine oficiale sau ale anumitor grupuri sociale ori religioase. Pedepsirea „ereticilor” nu se mai făcea pe eşafoade ci prin judecata sau neghiobia fiecăruia dintre indivizii care respingeau presupusul adevăr, obligând astfel persoana care emitea acea părere să o renege, sau să o păstreze doar pentru sine. Mulţi dintre intelctualii care pot avea păreri neconforme cu anumite standarde admise de societate încearcă să armonizeze propriile lor sisteme de valori cu regulile societăţii în căutarea acceptării părerii lor de către „acelei colecţii eteroclite de înţelepţi, în număr restrâns, şi de neghiobi în număr nemăsurat, care se numeşte opinia publică.”
Astfel autorul atrage atnţia asupra „fragilităţii” a ceea ce credem noi că sunt adevăruri esenţiale exemplificând cazul morţii lui Socrate care a fost învinuit de impietate de către nişte oameni consideraţi evlavioşi, cetăţeni care credeau că fac un bine statului din care făceau parte . De asemenea exemplul lui Saul din Tars - evreu ce aparţinea clasei saducheilor şi care beneficiase de educaţia primită de la mari filisofi şi teologi printre care şi Gamaliel unul dintre stâlpii sanhedrinului evreiesc, - care a contribuit în mod activ la prigonirea creştinismului a sfârşit prin a fi considerat datorită transformării sale radicale unul dintre sfinţii creştinismului. Cu toate acestea de multe ori cei care au fost persecutaţi din cauza principiilor pe care le împărtăşeau au ajuns la rândul lor să îi constrângă pe alţii doar pentru că nu erau de acord cu regulile pe care le împărtăşeau.
Ce-a de-a doua parte a acestui capitol aduce în discuţie temeinicia argumentelor a diverse opinii. În acest sens se face referire la marele orator al antichităţii, Cicero, un vorbitor ce odată cu pregătirea discursului său studia cu mare atenţie şi argumentele adversarului său în acea chestiune, prin acest fapt el îşi asigura cunoaşterea deplină al respectivului subiect putând astfel să repurteze mari succese în for.
Valoarea studierii contraargumentelor ce pot fi folosite împotriva doctrinei pe care un individ o susţine a fost recunoscută şi de biserica romano-catolică astfel că o mare parte a clerului său putea să studieze nestingherită cărţi şi documente considerate eretice sau pe care laicii nu le puteau citi decât după obţinerea unei aprobări speciale foarte dificil de primit. Această stare de fapte nu era prezentă şi în statele protestante, aşa că în aceste locuri oricine avea acces la diversele scrieri, acest fapt influenţând într-o oarecare măsură absenţa interesului pentru studierea dogmelor oficiale sau a celor care le contraziceau pe primele.
Mergând pe firul dogmelor creştine şi în special a cunoaşterii lor de către publicul larg se poate observa cu uşurinţă că înflăcărarea pentru aceste principii cuprinde puţine generaţii, iar moştenitorii acestor doctrine le păstrează ca pe un adevăr infailibil oferit lor de către o înţelepciune supremă.
Aducerea în discuţie a unor asemenea adevăruri nu îşi are rostul în concepţia celor care au devenit moştenitorii lui, aplicabilitatea unor astfel de reguli fiind de domeniul trecutului. Aceşti păstrători ai credinţei nu fac altceva decât ca doctrina să se bucurede „un asentiment mohorât şi somnoros, ca şi cum acceptarea ei pe încredere i-ar dispersa pe credincioşi de nevoia de a-i frământa ideile în minte sau de a o pune la încercare prin experinţe personale. Până în cele din urmă, doctrina ajunsă într-un asemenea stadiu încetează cu totul să mai fie în relaţie cu viaţa lăuntrică a unei fiinţe omeneşti.[…] În acest stadiu doctrina respectivă îşi manifestă puterea prin faptul că nu mai îngăduie nici unei convingeri proaspete şi pline de viaţă s-o mai confrunte, ci, dat fiind ea însăşi nu mai are nimic de spus nici minţii şi nici inimii adepţilor ei, rămâne ca o sentinelă de paza minţilor şi a inimii, dar numai şi numai pentru a le menţine vacante.”
De asemenea autorul subiniază importanţa echilibrării elementelor de viaţă religioasă cu viaţa de zi cu zi pentru a evita apariţia „unui tip de umanitate servilă, abjectă, umilă, supusă orbeşte unei forţe tainice numite voinţa de sus şi ca atare, nepuntinciasă să se înalţe până la binele suprem şi să simpatizeze cu el.”
„Am ajuns în chipul acesta, să recunoaştem necesitatea absolută libertăţii de opinie pentru sănătatea mentală a omenirii.”
Capitolul al trei-lea, intitulat „Despre individualitate ca unul din elementele prosperităţii” aduce în discuţie importanţa evoluţiei persoanei pe plan moral şi social. Autorul este de acord că un individ cu un intelect deschis dar care nu a lăsat loc în mintea sa pentru habotnicie şi pentru unul din principiile calvine – care în opinia lui Mill nu este greşit intru totul – ce doreşte reprimarea şi supunerea laturii egoiste ce stă în firea umană şi înlocuirea ei cu supunerea aproape necondiţionată faţă de principiile oficiale ale bisericiii, va avea mai multe şanse de afirmare socială. Unul dintre factorii determinanţi fiind acela al puterii sale de a filtra laturile benefice şi neajunsurile opiniilor împărtăşite în „ spirit de turmă” de către clasa politică, socială sau religioasă din care face parte. „Este mult prea învetereată tendinţa oamenilor de a face să degenereze în acţiuni pur mecanice cele mai înalte credinţe şi cele mai iscusite practici. Aşa încât, dacă n-ar fi la îndemână şi fiinţe care, în succesiunea inteligenţelor, să păstreze vie flacăra originalităţii intelectuale astfel încât să împiedice ca temeiurilor acestor credinţe şi practici să ajungă simple tradiţii, atunci aceste lucruri moarte n-ar mai putea ţine piept la orice atac provenind de la un element cu adevărat viu şi, prin urmare, n-ar fi nici un motiv ca şi civilizaţia noastră să putrezească astfel cum a putrezit şi civilizaţia Imperiului bizantin.”
Importanţa educaţiei nu este de neglijat într-o astfel de chestiune, individul fiind supus presiunii semenilor săi pentru că „face ceea ce nu face nimeni” sau pentru că „ nu face ceea ce fac toţi” ori pentru că nu respectă o anumită serie de cutume impuse de un anumit grup sau chiar de societate în ansamblul ei. Acest fapt este o dovadă a dorinţei nerostiete a comunităţii de a bloca individualitatea umană în tiparele ce sunt considerate benefice sau de dorit pentru toti membrii acelei comunităţi. „ Trebuie să fie vorba de fiinţe omeneşti având un titlu de nobleţe sau vreun altfel de rang în societate, sau care se bucură de consideraţie în rândurile celor situaţi la rang înalt ca să învedereze un astfel de lux, sau de comportament la care-i împing preferinţele lor fără a suferi vreun neajuns din partea societăţii pentru că se poartă într-acest chip.
Al patru-lea capitol „Despre limitele autorităţii statului asupra individului” arată puterea societăţii şia aparatului de stat asupra comportamentului unei persoane. Chiar dacă faptele săvârşite de cineva nu intră sub incidenţa legilor penale sau civile dar sunt considerate rele sau inadecvate de către opinia publică, vor fi sancţionate de către membrii societăţii respecvtive prin dezaprobarea lor sau chiar zădărnicirea intereselor persoanei respective. „Prin toate aceste mijloace o fiinţă omenească pote suferi astfel penalităţi severe din partea altora, pentru vini care îi sunt proprii ei.”
Cu toate acestea autorul atenţionează asupra tendinţei oamenilor de a-şi asuma ei înşişi rolul de judecători morali chiar şi atunci când nu se cuvine acest lucru, mărind prin acest fapt suferinţele celui vinovat, aceasta fiind o pedeapsă disproporţionat de mare faţă de greşeala pentru care este aplicată.
Egotismul, irascibilitatea fără motiv, lipsa de sinceritate şi altele asemenea lor sunt catalogate de către Mill drept „ vicii morale şi constituie un caracter josnic şi dezgustător” oamenii care posedă astfeşl de atribute fiind în general lipsiţi de auto-respect acest fapt atrăgând după sine şi dezaprobarea semenilor lor. Aceste „însuşiri” pot provoca prin propagarea lor, decăderea unei sociatăţi, contracararea lor fiind eficintă prin aducaţia primită de către tineret din partea generaţiei mature. Dacă aceasta din urmă dă greş în atingerea acestui scop „înseamnă că societatea însăşi este lamentabil lipsită de bunătate şi de înţelepciune.”
Cu toate acestea societatea se poate amesteca „ în comportamentul personal al cuiva” pentru a-l corecta, dar o face într-un mod necorespunzător „ şi într-un sector cu totul nepotrivit” astfel că opinia publică înlocuieşte anumite părţi ale caracterului unei persoane cu ceea ce ea consideră a fi bun îndreptăţit fără a ţine seama de ceea ce doreşte acea persoană sau de ceea ce este într-adevăr bun pentru individul respectiv.
„Sunt mulţi oameni care consdire că ar fi vătămaţi ei înşişi dacă se poartă vreun semen al lor într-un chip care lor le produce oroare; şi socotesc că o asemenea purtare le răscoleşte toate simţămintele. Un bigot, de pildă, dacă ar fi întrebat de ce dispreţuieşte sentimentele religioase ale unor semenei de-ai săi ar răspunde – cum s-au petrecut multe cazuri- că ei, de fapt, îi rănesc sentimentele religioase proprii stăruind în credinţa sau confesiunea lor pe care el o detestă.”
Se face referire şi la unele legi ce fuseseră aprobate în acea perioadă în Statele Unite ale Americii şi anumite cercuri britanice făceau lobby pentru adoptarea lor şi în spaţiul britanic, legi ce interziceau comercializarea de alcool şi prin acest fapt consumul de băuturi fermentate.Aceste acţiuni sunt un bun exemplu – în opinia autorului- despre cum un grup restrâns doreşte să impună sociateţii anumite principii, acţiuni sau valori pe care ei le consideră a fi folositoare pentru întreaga societate chiar dacă acele principii nu sunt împărtăşite de marea majoritate a membrilor acelei comunităţi, arătându-se prin acest exemplu că este posibil nu doar amestecul opiniei publice în chestiunile private ci şi inversul dar cu consecinţe nedorite la nivelul unei întregi comunităţi umane.
Ultimul capitol al cărţii denumit „ Aplicaţiuni ale principiilor expuse până acum” Prezintă cu detalii exemplificate ceea ce autorul doreşte să transmită prin această lucrare.
„Obiectul acestui eseu este acela de apune bazele unui principiu cât se poate de simplu, care să îngăduie tuturor să aprecieze obiectiv chipul în care s-ar cuveni să evolueze relaţiile dintre societate şi indivizii care o alcătuiesc. Aceste relaţii trebuie să fie cât se poate de bine cumpănite în sfera atât de gingaşă a dreptului – statului ca reprezentant al Societăţii – de a folosi şi constrângerea şi controlul fie sub forma folosirii forţei fizice fie sub forma unor penalităţi legale fie în sfârşit, sub forma forţei de constrângere morală prin intermediul opiniei publice.”∗
Concluzii
Lucrarea „Despre libertate” este unul dintre textele de referinţă ale doctrinei liberale, reprezentând, în fond, un tratat despre libertate. Cartea explorează natura şi limitele puterii care poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului. Mill dezvoltă un principiu fundamental conform căruia fiecare are dreptul de a acţiona precum doreşte, în condiţiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalţi. Dacă respectivul act se răsfrânge exclusiv asupra celui care îl comite, societatea nu are nici un drept de a interveni, chiar dacă persoana îşi face rău. Sunt excluşi din sfera acestei teorii cei care nu sunt totalmente capabili de a discerne (spre exemplu, copiii sau cei ce nu se află în deplinătatea facultăţilor mintale). Se poate remarca faptul că filosoful britanic nu consideră ofensa o faptă negativă întrucât este de părere că o acţiune nu poate fi restricţionată pentru că încalcă o convenţie morală a unei societăţi.
Mill apără cu o convingere puternică libertatea de exprimare. Aceasta este o condiţie necesară pentru progresul intelectual şi social. Nu putem fi niciodată siguri, afirmă el, că o idee nespusă nu conţine elemente utile. De asemenea, va fi susţinut faptul că a asculta păreri false este ceva productiv din două motive. În primul rând, pentru că indivizii sunt mai dispuşi să renunţe la opiniile eronate atunci când se află într-o dezbatere şi, în al doilea rând, pentru că teoriile corecte for fi continuu susţinute şi reafirmate, nefiind doar propoziţii unanim acceptate ca fiind adevărate. Fiecare trebuie să înţeleagă de ce aderă la un anumit set de idei.
Constrângerea asupra unei persoane nu poate apărea din dorinţa de a-i impune concepţii ale altora cu privire la modul de viaţă ori la conduită. Singura manieră prin care se poate încerca schimbarea unui individ este discuţia de orice fel (fie ea mustrare, rugăminte sau implorare), întrucât „asupra lui însuşi, (…) individul este suveran”. În concluzie, Mill afirmă că societatea are mai multe de câştigat dacă respectă libertatea individuală. Atâta timp cât faptele unei persoane nu au consecinţe negative asupra alteia, aceasta trebuie lăsată să trăiască după propriile reguli şi nu după norme impuse din exterior.
∗ John Stuart Mill „Despre Libertate”