- Factorii externi:
- caracterul democratic sau totalitar al societăţii gazdă;
- nivelul de trai dezvoltarea economico-socială);
- legislaţia şi politicile sociale;
- nivelul general de instruire şi educaţie;
- Factorii interni:
- dimensiunea familiei;
- structura familiei;
- diviziunea rolurilor şi autorităţii în familie.
Factorii externi acţionează foarte puternic asupra funcţiilor familiei, un singur factor putând antrena modificarea uneia sau mai multor funcţii. De fapt modificarea unei funcţii aduce modificări, mai mari sau mai mici, în toate celelalte funcţii.
V. Satir consideră că familia funcţională este un sistem deschis în vreme ce familia disfuncţională este un sistem închis.
Familia ca organism cu structură socială şi viaţă psihică proprii este găsită, de mulţi specialişti, răspunzătoare pentru nereuşitele educaţiei copilului, pentru fenomenul de delincvenţă juvenilă sau de cel de eşec şcolar precum şi pentru majoritatea tulburărilor psihice survenite la un moment dat în viaţa de adult.
Au fost identificaţi mai mulţi factori care concură, în măsură diferită, la instalarea unor forme de comportament social negativ. Între aceştia unul dintre cei mai importanţi îl constituie climatul familial impropriu dezvoltării armonioase a personalităţii copilului, stările de stres prelungit pe care acesta le trăieşte în „familiile-problemă” putând provoca adevărate crize, grave tulburări de personalitate şi fenomene majore de inadaptare emoţională şi coportamentală.
Noţiunea de „familie-problemă” cuprinde o multitudine de aspecte sociale şi poate fi exemplificată prin mai multe tipuri de asemenea familii:
-
familii dezorganizate – neînţelegeri între soţi, atmosferă de tensiune permanentă, certuri, părăsiri temporare ale domiciliului conjugal, manifestări violente etc;
-
familii dezmembrate – familii cu un singur părinte;
-
familii refăcute – un părinte vitreg;
-
familii de înlocuire – adopţii, copii crescuţi de rude.
Dezvoltarea copilului într-una din aceste familii-problemă este una anormală, cu implicaţii majore asupra integrării lui viitoare în societate, pe de o parte, şi asupra echilibrului său psihic ca adult, pe de altă parte.
Copilul ...
Copilăria, prima etapă a vieţii sociale, are o durată de aproximativ 10 ani şi este etapa cu cea mai mare importanţă în dezvoltarea fizică, psihică şi socială a omului. În copilărie se formează toate conduitele adaptative, se structurează personalitatea, se pun bazele intelectului şi sociabilităţii adultului.
Este cunoscut că personalitatea se structurează în funcţie de rolurile şi statusurile sociale pe care omul le îndeplineşte în diferitele etape ale copilăriei şi adolescenţei, adică în perioada de dezvoltare a personalităţii. În această perioadă personalitatea individului se pluralizează, se diversifică; nu este vorba de coexistenţa mai multor personalităţi într-un individ ci de mai multe subidentităţi definite tocmai de rolurile şi statusurile îndeplinite de individ în anumite etape de dezvoltare.
Specialiştii consideră mai semnificative trei astfel de subidentităţi:
-
subidentitatea de apartenenţă familială;
-
subidentitatea ce implică roluri de contribuţie activă;
-
subidentitatea integrării social-culturale.
În copilărie, subidentitatea de apartenenţă familială este dilatată, clară şi încărcată de dependenţa copilului de părinţi şi educatori. Subidentitatea ce implică formaţie şi roluri aservite activităţilor se realizează prin cumulare de învăţare spontană, joc şi instruire şi duce la constituirea autonomiei şi a numeroase abilităţi adaptative complexe. Subidentitatea integrării social-culturale se realizează difuz, în legătură cu subidentitatea de roluri aservite activităţilor, dar tinde să se distanţeze treptat şi se conturează ca subidentitate de apartenenţă socială, civică, naţională.
Instituţii de ocrotire şi educare ...
Instituţiile de tipul caselor de copii (orfelinat) constituie forma cea mai răspândită de ocrotire a copiilor proveniţi din „familii-problemă”. Pentru a analiza procesul de ocrotire şi educare desfăşurat în casele de copii trebuie avute în vedere trei aspecte:
- organizarea şi structura instituţiei;
- aspecte specifice ale dezvoltării psiho-motrice a copiilor instituţionalizaţi;
- personalul încadrat în instituţie;
- bugetul (acordat de stat) instituţiei.
În final, fără a epuiza subiectul, putem încerca o concluzie.
„Având în vedere că fizicul, personalitatea şi capacitatea de învăţare a copilului se dezvoltă ca rezultat al unei continue interacţiuni între mediu şi zestrea genetică, că individualitatea se constituie ca o funcţie a interacţiunii ereditate/mediu, instituţionalizarea (în condiţiile în care experienţele de viaţă timpurii au efecte puternice, prelungite, stabile în timp) poate acţiona asupra personalităţii copilului, având drept consecinţă instalarea unor insuficenţe de dezvoltare fizică şi psihică, insuficienţe care se manifestă mai puternic la copii provenind din leagăne, multe dintre dificultăţile ivite mai târziu avându-şi sursa în inconsistenţa muncii de educare desfăşurate în această categorie de unităţi de ocrotire şi educare.”Cercetările devenite clasice înregistrează în condiţiile instituţionalizării timpurii apariţia fenomenului de „hospitalism”, încetinirea sensibilă a evoluţiei, retardare intelectuală generală, aspecte instalate ca o consecinţă a privării de afecţiunea maternă. Se vorbeşte chiar de apariţia unui „sindrom de deprivare”, afectând puternic cele mai esenţiale funcţii de învăţare, vorbirea, comportarea socială, dezvoltarea fizico-motrică şi având consecinţe de lungă durată cum ar fi cvasi-incapacitatea de a-şi creşte proprii copii.
Multă vreme instituţionalizarea precoce a fost considerată ca având efecte ireversibile.
Bibliografie: