Sistemul de Plati Interbancare. n acest sens am ales s prezint sistemul de pli interbancare din Romnia n interconexiunea sa cu sistemele de pli folosite n Uniunea European, aa cum acesta funcioneaz

Authors Avatar

        INTRODUCERE

        Schimbările profunde care au apărut în structura şi activitatea sistemelor de plăţi şi decontări au reflectat îndeaproape transformarea industriei financiare la nivel global. Schimbările tehnologice, dereglementarea şi tendinţa către o sporită volatilitate a preţurilor activelor au contribuit la expansiunea activităţii financiare şi totodată a volumului şi valorii fluxurilor de plăţi la nivel naţional şi internaţional.                                Toate aceste schimbări sunt evidente mai ales în plan individual-al persoanelor fizice-, cel al economiei reale şi al pieţelor financiare. În acest context, poate fi amintită larga paletă de instrumente destinate a facilita executarea plăţilor de către persoanele fizice: distribuitoarele automate de numerar, ghişeele bancare automate, utilizarea cardurilor bancare d debit şi de credit, o mai bună remunerare a depozitelor bancare, precum şi introducerea unor forme din ce în ce mai explicite de comisionare a serviciilor sau chiar oferta de servicii gratuite în domeniul transferurilor de bani.                        Dacă toate acestea sunt uşor de remarcat în marea majoritate a ţărilor dezvoltate şi sunt direct legate de transferurile de fonduri cu valoare relative scăzută, schimbările cele mai spectaculoase care au avut loc pot fi găsite în zona transferurilor de fonduri băneşti cu valoare mare şi foarte mare, adesea associate fie cu activitatea marilor agenţi economici, fie cu instituţiile financiare, între care băncile prezintă o importanţă deosebită, şi, respective cu activitatea pieţelor financiare. Se poate observa de asemenea intensificarea fără precedent a numărului de operaţiuni de plăţi, dar mai cu seamă creşterea exponenţială a acestora. O mare parte a acestei creşteri valorice se datorează tranzacţiilor derulate pe pieţele monetare interne şi reflectă, pe de-o parte, introducerea unor noi tipuri de instrumente pe termen scurt, iar pe de altă parte, indică procesele accelerate de adâncire şi lărgire a acestor pieţe.                                                                                 În mod special, o contribuţie deosebită în manifestarea acestui fenomen o au tranzacţiile valutare care cunosc o dezvoltare fără precedent datorită liberalizării circulaţiei capitalurilor şi a serviciilor financiare în cadrul Uniunii Europene, precum şi extinderii operaşiunilor financiare la nivel internaţional prin fenomenul de globalizare a pieţelor.        Sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI se caracterizează printr-o  adevărată  revoluţie  în  domeniul  informaticii  şi  telecomunicaţiilor  care  aduce  modificări radicale în sistemul de plăţi şi compensări interbancare prin trecerea  de   la instrumentele de plată pe suport   hârtie la instumentele pe suport electronic şi de la operaţiunile bancare la ghişeu “faţă la faţă” la plăţile de la distanţă “banca la   domiciliu”. Aceste transformări conduc la realizarea dezideratului agenţilor  economici ca tranzacţiile financiare să se realizeze aproape simultan cu cele  economice şi dorinţa populaţiei, ca transferurile de fonduri să se facă aproape instantaneu cu primirea instrucţiunii de către banca, adică toate plăţile să se realizeze în timp real.                                                 În acest sens am ales să prezint sistemul de plăţi interbancare din România în interconexiunea sa cu sistemele de plăţi folosite în  Uniunea  Europeană, aşa cum  acesta  funcţionează de la începutul  anului 2005, an de referinţă prin generalizarea sistemului de plăţi electronice şi alinierea, în cea mai mare parte, la sistemul de plăţi European şi până în prezent.                                                                                          Noua tehnologie industrială combinată cu noua tehnologie bancară nu aduc numai oportunităţi sporite şi o productivitate mult mai mare, dar implică şi riscuri noi în sistemul de plăţi interbancare, care necesită strategii specifice şi sisteme de  securitate  sofisticate, uneori cu costuri destul de mari, şi care reprezintă o nouă provocare pentru sistemul bancar. Aceste perfecţionări reduc rolul controlului uman pe parcursul procesării bancare dar creşte considerabil funcţia de supraveghere a  sistemului,  având în vedere viteza de transmitere care face ca orice anomalie să fie  foarte greu de remediat pe parcurs. În primele două capitole am prezentat concepte specifice sistemului de plăţi din România, instrumentele de plată utilizate pe piaţa bancară naţională, precum şi evoluţia acestora şi modificările survenite odată cu procesul de integrare europeană.                                         Suntem într-o perioadă care abundă în noutăţi în acest domeniu şi ca urmare în lucrare am considerat oportun să prezint câteva procedee de plată aflate în diverse stadii de lucru care încep să fie utilizate din ce în ce mai des de către populaţie în efectuarea tranzacţiilor de plăţi. Aşadar, capitolul trei prezintă plăţile şi transferurile electronice şi evoluţia spectaculoasă a acestora de la an la an. Ritmul încurajator în care a crescut numărul tranzacţiilor şi al utilizatorilor de e-banking ne poate face să credem că momentul când dintre două bănci având aceleaşi dobânzi va fi aleasă cea care dispune şi de un servoiciu bun de internet-banking nu e chiar atât de departe.                                        În prezentarea studiului de caz am ales ca exemplu Raiffeisen Bank România, întrucât oferă clienţilor săi una dintre cele mai importante reţele de plăţi de pe piaţă. Dintre cele mai noi sisteme de plăţi, am ales să prezint Raiffeisen Direct, serviciul de telefon banking, myBanking-serviciu de mobile banking şi Raiffeisen Online - internet banking pentru persoane fizice şi IMM-uri. De asemenea, în ultimul subcapitol am realizat o comparaţie între ING şi Raiffeisen Bank în ceea ce priveşte securitatea operaţiunilor de plăţi prin internet, o problemă actuală a sistemului de plăţi prin internet.

CAPITOLUL I.  PERSPECTIVĂ ASUPRA SISTEMULUI                                                 DE PLĂŢI

Sistemul de plăţi si compensări reprezintă o componentă importantă a sistemului monetar si prin aceasta a infrastructurii financiare a economiei,asigurand circulatia banilor si transferul de active monetare. Descărcarea de obligaţie pentru schimbul mărfii, serviciului sau altui activ, se face de persoana care devine noul proprietar prin cedarea către fostul proprietar a unui activ convenabil acestuia. Dacă activul transmis este sub formă de monedă, obligaţia este pecuniară şi se consideră îndeplinită printr-un act de plată. Relaţiile din cadrul sistemului de plăţi sunt relaţii pecuniare si acestea trebuie să se finalizeze prin plata definitivă şi irevocabilă pentru ca tranzacţia să se incheie si să înceapă un nou ciclu.

  1. Evoluţia sistemului de plăţi si a instrumentelor de plată

Sistemul de plăţi este indisolubil legat de monedă, iar evoluţia acesteia a determinat apariţia şi perfecţionarea sistemului de plăţi ca un cadru organizat al transferurilor monetare în scopul finalizării tranzacţiilor economice. Sistemul de plăţi a apărut din cele mai vechi timpuri ca un sistem de reguli, la început sub forma unor practici, apoi a unor reguli emise de conducătorii statelor, mai târziu de bănci si în final de autorităţi monetare ca instituţii specializate ale statului.

În economiile naturale bunurile se schimbau în natură,tranzacţiile fiind cunoscute sub denumirea de troc, o formă de schimb reciproc care presupunea dubla coincidenţă a necesităţilor participanţilor la schimb. În această perioadă nu putem vorbi de o plată care presupune existenţa monedei şi deci a unor relaţii pecuniare, ci de tranzacţii care se făceau pe baza unor anumite mărfuri acceptate de comunitate. Abstractizarea noţiunii de marfă intermediară general valabilă a dus la apariţia monedei metalice care a făcut ca din ce in ce mai mult tranzacţiile să se efectueze în acest tip de monedă, oferind mai multe avantaje. Din acest moment putem vorbi de plăţi în monedă şi chiar de apariţia unor elemente de sistem de plăţi, cum ar fi metalele de confecţionare şi forma monedei. Creşterea schimburilor comerciale şi cantitatea limitată a metalelor preţioase au determinat apariţia în Evul Mediu a monedei de hârtie, aceasta devenind moneda-semn întrucât putea fi transmisă de purtător în schimbul mărfurilor pe care le putea cumpăra. Cam in aceeaşi perioadă apar şi băncile comerciale care au creat un cadru organizat şi mai sigur pentru plata tranzacţiilor. Pierderea convertibilităţii monedei-hârtie a făcut ca aceasta să nu mai fie absolut necesară in tranzacţii, fiind înlocuită de moneda de cont (scripturală).

Plăţile în moneda scripturală sunt considerate un şir de servicii prestate clientelei de către bănci pe baza schimbului de informaţie între ordonator, bancher şi beneficiar în legătură cu transferul unei sume de bani şi înscrierea acesteia în conturile a cel puţin doi titulari. Aceste plăţi se bazează pe fiduciaritatea în monedă şi sistemul monetar a tuturor participanţilor la circuitul monetar (agenţi economici şi noneconomici, populaţia şi instituţiile de credit) şi pe responsabilitatea asupra monedei asumată de stat prin banca centrală. Această încredere în monedă ( o creanţă asupra băncii centrale) şi în banca centrală constituie baza evoluţiei sistemului de plăţi.Plăţile în moneda scripturală necesită însă şi instrumente specifice de plată care să cuprindă şi instrucţiunea dată de debitor pentru onorarea plăţii în favoarea creditorului.Cele mai vechi instrumente de plată atestate documentar au fost cambiile despre care există informaţii că circulau în anii 500-600 în China.

Progresul rapid în domeniile informaticii şi a comunicaţiilor din ultimele decenii ale secolului trecut, au condus la apariţia monedei electronice şi a plăţilor electronice care au comprimat distanţele şi au redus timpul de decontare până la suprapunerea momentului tranzacţiei cu cel al plăţii.

În România, plăţile fără numerar apar la începutul secolului XVIII-lea şi primele atestări documentare vorbesc despre casele de negoţ de la Bucureşti la 1700 şi Braşov şi Sibiu la 1750, unde circulau prin gir (zalog) înscrisuri sub denumirea de poliţă. Celelalte instrumente de plată (cec,virament) sunt atestate de abia la începutul secolului al XIX-lea. Prin înfiinţarea BNR în 1880 s-a reglementat circulaţia monetară şi s-a impus semnul monetar al ţării. În 1919 se înfiinţează Case de Compensaţiuni în Bucureşti, iar în 1926 se înfiinţează Serviciul Naţional de viramente la BNR, acest serviciu fiind strămoşul activităţii de decontare pe bază brută care se desfaşoară azi la BNR. În 1990 sistemul bancar se reorganizeză pe două nivele, banca centrală si băncile comerciale şi un nou sistem de compensare şi decontare se pune în aplicare în 1995. Totodată, se creează sistemul naţional de plăţi interbancare în care BNR are rolul conducător.

Sistemul de plăţi intern se aliniază, treptat, la sistemul de plăţi folosit de Uniunea Europeană, iar în 2005 se implementaează compensarea automată a plăţilor de mică valoare şi sistemul de plată de decontare brută în timp real a plăţilor de mare valoare, un sistem electronic folosit de asemenea de ţările membre ale UE.

1.2 Sistemul de plăţi

1.2.1 Definiţie, funcţii şi elemente componente

Potrivit Committee for Payment System Secretariat, din cadrul Băncii Reglementelor Internaţionale, sistemul de plaţi reprezintă un set de aranjamente pentru descărcarea obligaţiilor asumate de agenţii economici cu ocazia procurării de resurse reale ori financiare, prin transferul titlului de proprietate asupra unor active, care, în virtutea faptului că nu sunt larg acceptate sunt cunoscute sub numele de bani. Această definiţie este larg acceptată de către organismele internaţionale şi totodată de băncile centrale din cadrul Uniunii Europene. Sistemul de plăţi concentrează toate tranzacţiile de schimb din economie pentru descărcarea de obligaţii pecuniare şi se constituie într-un mecanism integrat cunoscut sub numele de sistem de plăţi de interes naţional, aflat sub supravegherea băncii centrale.

Sistemul de plăţi are două funcţii complementare: intermedierea tranzacţiilor şi garantarea schimburilor. Intermedierea este asigurată de băncile comerciale şi de alţi agenţi nonbancari (companii de plăţi, brokeri, poştă) care efectuează servicii de transfer de fonduri şi de stingere a obligaţiilor de plată. Aceşti agenţi desfăşoară activităţi de interes public şi de aceea sunt supuşi autorizării, supravegherii prudenţiale şi a altor forme de control din partea băncii centrale. Garantarea este asigurată în final de banca centrală prin deschiderea de conturi centralizate ale băncilor comerciale care sunt şi un mecanism de garantare a tuturor decontărilor din economie, precum şi prin sistemul de împrumutător de ultimă instanţă.

Elementele componente ale unui sistem de plăţi sunt: instituţiile care furnizează servicii de plăţi, diverse forme de creanţe transferate, metodele şi mijloacele de transfer, mesajele şi canalele de comunicaţie. Putem privi sistemul de plăţi asemenea unei piramide ce are la bază masa persoanelor fizice şi juridice care desfaşoară activităţi ce dau naştere la obligaţii de plată. A doua treaptă o constituie sistemul bancar la care agenţii au conturi sau unii agenţi nonbancari specializaţi  (brokeri,poştă). Preferinţa persoanelor fizice sau juridice pentru bănci este determinată de creanţele asupra acestora (depozitele) care au caracter de lichiditate, iar transferurile se pot efectua imediat şi la întreaga valoare. Treapta a treia o constituie casele de compensaţie care pot fi de stat sau particulare, ambele sub controlul băncii centrale. Treapta a patra este agentul de decontare, una din băncile de prim rang din economie sau în unele cazuri acest rol îl îndeplineşte banca centrală. Ultima treaptă este banca centrală care are rolul de supraveghetor,  împrumutător de ultimă instanţă şi garantor.

1.2.2 Plata şi transferul de fonduri

Prin plată se întelege transferul de fonduri care are ca efect stingerea obligaţiunilor financiare dintre părţile participante la o tranzacţie economică şi schimbul de proprietate a activului. Transferul de fonduri are un conţinut mai larg şi fără un scop economic, ca de exemplu: transferul de bani dintr-un cont în altul, transferul de bani către o altă persoană în scop umanitar sau pentru studii, transferul de bani de către o persoană care lucrează în străinătate către familia din ţara de reşedinţă etc.

Transferurile de fonduri pentru efectuarea plăţilor pot avea loc între bănci diferite şi în acest caz acestea se numesc transferuri interbancare spre deosebire de transferurile de fonduri între unităţile aceleiaşi bănci care se numesc transferuri intrabancare. Cele interbancare modifică situaţia soldurilor din conturile de la banca agent de decontare, deci o modificare patrimonială, cele intrabancare determinând numai o mişcare internă, soldul de la agentul de decontare rămânând nemodificat.

1.2.3 Reglementări ale sistemului de plăţi

Sistemul de plăţi în România a fost supus în ultima perioadă unui larg proces de reformă, modernizare, dezvoltare şi diversificare desemnat să urmărească schimbările fundamentale din sistemul financiar şi bancar românesc. Una dintre rezultante a fost modificarea graduală a diferitelor servicii şi instrumente de plată utilizate în industria bancară românească.

Principala trăsătură a sistemului actual de plăţi din România este crearea unui cadru legal omogen, bazat pe noile legi bancare.

Încă din aprilie 1995, când a fost adoptat noul sistem de plăţi din România, Banca Naţională a României a promovat în mod constant ideea unei depline integrări a tuturor participanţilor în acest sistem cu scopul de a asigura o competiţie tot mai mare între ei, de a obţine o mai bună calitate a serviciilor de plăţi bancare şi o creştere a utilizării banilor prin banca centrală, ca sursă a stabilităţii întregului sistem financiar.

În scopul îndeplinirii acestor obiective, BNR şi-a focalizat atenţia asupra

- reglementării principalelor componente ale sistemului de plăţi;

- proceduri operaţionale privind transferul interbancar şi subsistemele de decontare, precum şi integrarea lor în sistemul de plăţi;

- controlul riscurilor din sistemul de plăţi;

- managementul sistemului de plăţi.

Rezultatul principal al acestor măsuri este existenţa sistemului actual unic de plăţi interbancare, condus în totalitate prin banca centrală şi ai cărui participanţi sunt, cu drepturi egale, toate băncile comerciale autorizate de BNR şi, de asemenea alte instituţii financiare şi intermediari bancari.

Activitatea bancară şi condiţiile în care se desfăşoară aceasta în România sunt guvernate de Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi legea nr.34/1991 privind statutul Băncii Naţionale a României.

Corespunzător acestora, numai băncile comerciale pot derula operaţiuni bancare, incluzând emiterea şi administrarea instrumentelor de plată ca un element de bază al activităţii lor.

Circulaţia instrumentelor de plată de debit (cecuri, cambii şi bilete la ordin) şi achitarea obligaţiilor financiare sunt guvernate de Codul Civil şi de alte legi specifice, având ca punct de plecare Convenţia de la Geneva.

Noua structură şi obiectul de activitate al Casei de Economii şi Consemnaţiuni sunt definite prin Legea nr.66/1996 privind reorganizarea CEC, în timp ce funcţionarea băncilor de credit cooperatiste are drept cadru legal Legea nr.109/1996.

1.2.4 Sistemul de plăţi de interes naţional (SPIN)

Sistemele de plăţi de interes naţional sunt sisteme integrate care cuprind mai multe subsisteme unde se ordonează relaţiile pecuniare dintre parteneri şi se asigură descărcarea de gestiune şi transferul de proprietate asupra activelor bani. Toate subsistemele trebuie sa folosească însă numai moneda băncii centrale care este recunoscută de partenerii tranzacţiilor şi sistemul bancar prin care se asigură canalele de circulaţie a acestei monede. Pentru necesităţile decontării finale, relaţiile de plăţi sunt ordonate într-o formă piramidală prin concentrarea pe bănci comerciale şi centralizarea la banca centrală unde plăţile se fac definitiv şi irevocabil.

Sistemul de plăţi realizat de BNR pentru România în perioada ultimilor ani este consecinţa instituirii, între anii 1992-1997, a unui cadru legal omogan, bazat pe legile privind activitatea bancară din 1991. Totodată, prevederile acestor legi completate în 1998 conferă băncilor dreptul exclusiv de a emite şi de a gestiona mijloacele de plată şi definesc, în mod explicit, banca centrală ca unică instituţie cu funcţie de reglementare în domeniul plăţilor.

Începând cu aprilie 1995 devine operational noul SPIN al BNR. Acesta cuprinde o serie de subsisteme: decontarea pe bază brută, compensarea şi decontarea pe bază netă, decontarea brută a plaţilor de mare valoare, decontarea titlurilor de stat, decontarea depozitelor constituite la bănci de banca centrală, decontarea brută a tranzacţiilor bancare la sfârşitul zilei. Banca Naţională este unicul proprietar, administrator şi operator al sistemului naţional de plăţi şi decontări interbancare, plăţile către trezoreria statului, precum şi plăţile şi depozitarea titlurilor de stat.

Realizările cele mai importante şi fără precedent în istoria bancară a României datorate SPIN al BNR sunt:

- principalele instrumente de plată cunoscute pe plan mondial sunt accesibile utilizatorilor români într-o formă standardizată la nivel contemporan;

- viteza decontărilor pe fiecare tip de instrument este normată comparabil cu legislaţia europeană şi este efectiv egală ca medie cu realizările similare occidentale (durata medie a decontării unui cec a scăzut de la 15-20 de zile la aproximativ 4-8 zile,iar a unui ordin de pltă de la 9-15 zile la 3-6 zile);

- rulajul decontărilor finale şi ultime prin BNR este echivalent cu de 4,59 ori PIB al ţării, volum comparabil cu cel al sitemelor similare din economiile vest-europene;

- plăţile de mare valoare sunt decontate în ziua iniţierii lor (float-ul în BNR a scăzut de la trei săptămâni calendaristice la maximum zece ore, în aceeaşi zi);

- băncile dispun de baze de date centralizate privind rău-platnicii şi efectele activităţii frauduloase cu instrumente de plată, astefel încât SPIN poate limita prin mecanismele sale de lucru, în orice moment al zilei, activitatea de decontări interbancare a agenţilor economici şi a altor persoane cu potenţial de risc.

BNR a înfiinţat la data de 21.07.2000 Societatea Naţională de Transfer de         Fonduri şi Decontări-TransFond. Conform statutului, acţionarii sunt BNR cu 33,33% şi 28 de bănci comerciale, majoritatea cu capital privat. Obiectul de activitate al TransFond îl reprezintă efectuarea încasărilor şi plăţilor între bănci, Trezoreria statului şi alte instituţii financiare, precum şi ţinerea evidenţei şi transferului proprietăţii titlurilor de stat. Din 2005 TransFond va gestiona şi noul sistem electronic de plată cu decontare brută în timp real.

Infrastructura de plăţi modernă, cu mijloace electronice, reprezintă pentru orice stat un subiect de ordinul siguranţei naţionale, pentru care, alături de toţi factorii interni interesaţi, şi statul român va trebui să facă mai mult, deoarece se afirmă interesat de investiţii străine şi nu i se propune o alternativă de astfel de infrastructură de plăţi finanţată cu aport de capital străin.

1.3 Compensări şi decontări interbancare

1.3.1 Concepte şi tipuri

Compensarea este o noţiune de amplă utilizare, aplicabilă în multe domenii. Plecând de la conceptul general, compensarea angajează două caracteristici ale unui fenomen, în cazul nostru debitul şi creditul. Aşadar,compensarea presupune compararea celor două caracteristici pentru a le stabili dimensiunile respective. Caracteristica cea mai mică dă, de fapt, dimensiunile compensării, în sensul că dă mărimea cu care cele două se compensează, respectiv se anihilează reciproc.

Putem defini compensarea ca fiind un sistem de lichidare de creanţe prin concentrarea tuturor debitelor pentru toţi debitorii şi tuturor creanţelor pentru toţi creditorii, către un singur debitor şi creditor, unde făcându-se apoi diferenţa se obţine pentru fiecare participant, un simplu şi singur sold debitor sau creditor, după natura soldului operaţiunilor compensate.

Se pot diferenţia: compensări bilaterale (se supun compensării plăţile reciproce dintre două bănci) şi compensări multilaterale (includ toate băncile cuprinse în sistem). Cu cât sistemul este mai cuprinzător, cu atât compensarea devine mai eficientă, iar plăţile se vor derula cu o mai mare operativitate. După natura operaţiunilor ce se supun compensării, se utilizează compensarea în sistem brut şi compensarea în sistem net. Cea dintâi reprezintă situaţia în care se supun compensării toate operaţiunile dispuse de clienţii băncilor sau decontate în favoarea lor, iar cea de a doua presupune o divijare a activităţii necesitate pentru efectuarea compensării între băncile participante şi centrul de compensare.

Decontarea reprezintă transferul de fonduri între bănci şi încărcarea-descărcarea de gestiune a băncilor participante la transfer, precum şi finalizarea plăţii prin descărcarea de gestiune a plătitorului (debitorul) faţă de beneficiarul plăţii (creditorul).

Decontările se împart în două mari categorii: pe bază brută şi pe bază netă. Decontările pe bază brută sunt cele care se efectuează operaţie cu operaţie şi sunt specifice plăţilor de mari valori, în timp ce decontările pe bază netă sunt cele supuse compensării, când se plătesc soldul net debitor sau soldul net creditor şi sunt specifice plăţi de valori mici.

1.3.2 Sistemul naţional de compensări

Sistemul naţional de compensări a fost creat în 1995, ca o componentă a sistemului naţional de plăţi. Înainte de înfiinţare compensările se făceau prin intermediul conturilor de corespondent care se ţineau la sediul central al băncilor. Întrucât acest sistem a creat numeroase nemulţumiri clienţilor care trebuiau să aştepte perioade destul de mari, dar şi băncilor care lucrau mai operativ dar intrau în relaţii cu altele cu un sistem de operare mai lent, se vor organiza Casele de compensare.

Potrivit normelor adoptate în ţara noastră, casele de compensare sunt considerate ca apartenente unui sistem de transfer al fondurilor de valori mici sau de detaliu. Sumele supuse transferului pe această cale nu pot depăşi 50 000 RON. În România, casele de compensare aparţin şi sunt operate de TransFond. În reţeaua TransFond sunt 42 Case de compensaţie interbancară, dintre care 41 situate în capitalele de judeţ. Casele de compensare au ca obiect, în acest cadru, compensarea multilaterală a plăţilor de mică valoare bazate pe suport hârtie, cum sunt: transferuri credit, cecuri, cambii (trate şi bilete la ordin).

Participanţii la compensare, în număr de 47, sunt, în principal, băncile comerciale şi Banca Naţională a României şi Trezoreria Statului, ca participanţi de drept. La fiecare din casele de compensare, băncile participante au o reprezentare unică potrivit principiului: ”un cont=o bancă”. În funcţie de acest principiu fiecare bancă va avea înregistrat în contul său la Banca Naţională efectul derulării compensărilor la toate casele de compensare naţionale. Efectul final poate fi unul pozitiv, concretizat prin creşterea soldurilor la  BNR, sau negativ, prin diminuarea corespunzătoare a acestui sold.

Casele de compensare desfăşoară următoarele operaţiuni:

  • transferuri de credit şi transferuri de debit între bănci (ce decurg din ordinele de plată ale clienţilor);
  • transferuri între bănci şi Trezoreria statului;
  • transferuri ce decurg din nevoi administrative între BNR şi băncile comerciale.

În derularea tuturor acestor operaţiuni, TransFond urmăreşte respectarea normelor privind duratele maxime ale circuitelor de plată. Aceste circuite de plată pot fi: de 3 zile, în circuitul local şi de 9 zile în circuitul naţional. În cazul creditelor, durata medie între iniţierea plăţii şi intrarea în contul beneficiarului este de 3,6 zile, iar în cazul debitului este de 5 zile.

Tehnologiile moderne au permis trecerea de la compensarea bazată pe două nivele la compensarea automată. Aceasta presupune existenţa unui singur nivel şi a circuitelor electronice ale băncilor cu casa de compensaţii, ceea ce duce la simplificarea procedurilor şi creşterea operativităţii. Sistemul Caselor de compensare automată (Automated Clearing House-ACH) este destinat să asigure compensarea plăţilor de valori mici. Astfel putem defini Casa de Compensaţii Automate ca fiind un sistem electronic de compensare în care fişiere de volum mare reprezentând instrucţiuni de plată de valori mici (sub 50 000 RON), atât transfer credit cât şi debit direct, sunt schimbate între bănci şi alte instituţii de credit după ce poziţiile nete care vor rezulta din aceste fişiere au fost decontate prin sistemul plăţilor în timp real.

Ca structură ACH-ul este format din două sisteme: unul central de compensare (calculează poziţiile nete ale participanţilor în timpul şedinţelor de compensare şi apoi decontează poziţiile nete prin sistemul de plăţi electronice) şi cel al participanţilor care rulează la sediile acestora.Acest din urmă sistem este format din două module: MPF (modul de pregătire a fişierelor) pentru procesare la compensare şi MTF ( modul de transfer fişiere) pentru trimiterea şi primirea fişierelor.

În România, instituţia abilitată să administreze acest sistem este TransFond care dispune de o reţea electronică ce asigură legătura cu toţi participanţii: banca centrală, băncile comerciale, trezoreria statului, casele centrale ale cooperativelor de credit şi TransFond ca proprietar şi operator al sistemului. Fiecare participant se conectează la sistem printr-un punct unic de acces, respectiv unitatea centrală a participantului. Spre deosebire de compensarea documentelor de plată pe suport hârtie, compensarea prin ACH se realizează numai la nivel central, mesajele de plată circulând de la unitatea bancară plătitoare la centrala băncii plătitoare care le introduce în compensare, fiind apoi preluate de centrala băncii beneficiare care le retransmite unităţii bancare beneficiare.

Sistemul ACH din România procesează pentru compensare instrumente de plată de tip transfer-credit de mică valoare şi instrumente de plată de tip debit-direct de orice valoare. În viitor, sistemul va permite adăugarea de noi module pentru compensarea celorlalte instrumente de plată de debit şi a cardurilor. Toate plăţile din prezent sunt denominate în moneda naţională, dar există posibilitatea adaptării sistemului pentru compensarea în euro.

1.4  Tipologia operaţiunilor bancare de plăţi

Operaţiunile bancare sunt determinate de activităţile care se desfăşoară în cadrul băncii privind relaţiile cu clienţii. Cele mai multe operaţiuni generează relaţii patrimoniale care determină modificări de sume în conturile clienţilor şi sunt cunoscute sub denumirea de operaţiuni bilanţiere (active şi pasive), iar celelalte reflectă numai obligaţii ale clientelei şi băncii, potenţial patrimoniale, care nu se înregistrează în conturile bilanţiere şi se numesc operaţiuni extrabilanţiere (de comision,de mandat, garanţii, obligaţii anticipate, credite neperformante expirate, sume în litigiu aflate la instanţele de judecată etc.).

1.4.1 Operaţiuni pasive

În această categorie se încadrează operaţiunile de trezorerie şi interbancare, operaţiunile cu clientela (deţin cea mai mare pondere din pasivul bilanţier: 60%-80%), operaţiunile cu titluri de valori şi operaţiunile de capital şi provizioane.

Principala sursă de finanţare pentru bancă o reprezintă depozitul bancar. Banca primeşte zilnic sume importante depuse de clienţi sau pentru contul acestora fapt ce transferă asupra băncii atribuţiile de a le păstra, manevra şi a le asigura securitatea. Astfel, băncile trebuie să-şi construiască sisteme de seifuri sigure, cu blindaje supradimensionate şi cu sisteme de închidere mecanice, electrice şi electronice sofisticate de aici rezultând faptul că pentru păstrarea disponibilităţilor clientelei, banca are cheltuieli administrative importante. În funcţie de remunerare se diferenţiază: depozite la vedere şi depozite la termen. Depozitele la vedere sunt reprezentate de suma soldurilor conturilor titularilor, la banca respectivă. Ele se mai numesc şi depozite monetare şi se caracterizează prin aceea că permit utilizarea generală, directă şi imediată a sumelor aflate în aceste depozite. Pentru a fi utilizat disponibilul din cont, depozitul la vedere trebuie să fie permanent regenerat. Datorită volatilităţii lor, aceste depozite nu sunt remunerate sau primesc o dobândă destul de redusă. Din punct de vedere al băncii, depozitele la vedere sunt foarte profitabile şi politicile bancare pun accent pe atragerea clienţilor, în special clienţii mari care menţin sume importante în conturi, precum şi pe diversificarea serviciilor pentru populaţie care presupune menţinerea unor sume în conturile curente.

Depozitele la termen, ca şi depozitele de economii sunt efectuate primordial, de către persoane fizice, fiind condiţionate cu privire la durată, constituind astfel, pentru bancă, resurse sigure de plasament la termen, ceea ce permite atribuirea de dobânzi crescute. Acestea sunt sume atrase la diverse perioade de la 7 zile la 12 luni şi chiar mai mari. În practica bancară cele mai frecvente depozite sunt de la 3 la 6 luni. La depozitele la termen de până la 12 luni se aplică de regulă dobândă fluctuantă,  iar la cele de peste un an se foloseşte mai mult dobândă fixă. Depozitele la termen cu formele lor derivate reprezintă cea mai importantă sursă atrasă de bănci datorită stabilităţii pe perioade determinate, aspect esenţial pentru trezoreria băncii.

În vederea completării resurselor, în special cele valutare şi pentru asigurarea unor resurse pe termen lung, băncile comerciale apelează la împrumuturi de refinanţare la banca centrală. Împrumuturile de la alte bănci se regăsesc sub forma împrumuturilor în valută pe obiect sau a liniilor de credite şi se vor acorda pentru finanţarea importurilor. Liniile de credit se deschid pe perioade de până la un an, dar cu posibilitatea de reînnoire, astfel că devin finanţări pe termen mijlociu. Tot în scopul atragerii de resurse, în special valutare, au loc operaţiuni cu titluri de valori, reprezentând emisiuni de obligaţiuni pe piaţa internă şi internaţională.

De asemenea, la nivelul operaţiunilor pasive putem aminti şi capitalul propriu, format din capital social şi rezerve. Banca centrală stabileşte periodic, capitalul minim pentru societăţile bancare, acesta fiind obligatoriu de constituit. Pentru a preveni extinderea activităţii fără o capitalizare adecvată, banca centrală stabileşte grade minime de capitalizare ca raport între capitalul propriu şi activele ponderate cu gradul de risc.

1.4.2 Operaţiuni active

Sunt cele de folosire a resurselor şi se referă la: operaţiuni de trezorerie (operaţiuni cu numerar, depozite la banca centrală şi la alte bănci, conturi de corespondent, credite acordate băncilor), operaţiuni cu clientela (credite curente de toate tipurile, credite restante, credite ataşate), operaţiuni cu titluri şi valori imobilizate (active corporale). Operaţiunile cu numerar reprezintă încasările şi plăţile în numerar, în lei şi valută, efectuate la cererea clienţilor.

Forma principală de folosire a resurselor o reprezintă creditele neguvernamentale (bancare), acestea constituind şi portofoliul cel mai important de active. Dintre acestea, 50% sunt credite de trezorerie, fiind cele mai solicitate şi circa 25% credite pentru echipamente. Activitatea de creditare aduce venituri importante băncilor prin dobânzi, comisioane din serviciile bancare de cont curent, comisioane şi alte speze bancare obţinute din derularea creditelor, operaţiuni cu numerar, carduri, plăţi electronice etc.

Titlurile de valori sau creditele guvernamentale se acordă de bănci în baza bonurilor de tezaur sau a obligaţiunilor emise de entităţile guvernamentale care sunt purtătoare de dobândă. Ele pot fi valorificate pe piaţa secundară pentru obţinerea de lichidăţi.

1.5 Conturile bancare

Marea majoritate a operaţiunilor bancare, desfăşurate pentru clienţii băncii, se reflectă în conturile bancare, care reprezintă un sistem de referinţă pentru reprezentarea raporturilor băncilor cu persoanele pentru care banca efectuează servicii.

1.5.1 Noţiunea de cont bancar

Expresie a raporturilor dintre bancă şi client, contul bancar poate fi definit din mai multe puncte de vedere. Aşadar, ca document contabil, contul bancar este un tabel sinoptic al creanţelor şi datoriilor reciproce, o reflectare a operaţiunilor efectuate. De asemenea, poate fi privit ca o convenţie asupra modului de acoperire şi stingere a creanţelor şi datoriilor între cele două părţi corespondente.

Principala utilizare a conturilor, este aceea de înregistrare a deciziei titularului de cont. Această decizie se concretizează în operaţiuni efectuate în contul respectivului titular, el având drepturi şi obligaţii evidenţiate în documente legal recunoscute. Fiecare cont bancar prezintă două părţi: una reflectă drepturi (creanţe), iar cealaltă reflectă obligaţii (datorii), respectiv contul bancar prezintă o parte de debit şi una de credit. În orice moment, sumele cumulate (totalul) din debitul şi creditul contului se pot compensa şi rezultă un sold care reflectă poziţia patrimonială, adică volumul de creanţe sau de obligaţii ale titularului. Fiecare nou sold este o poziţie provizorie pâna la viitoarea operaţiune.

Contul bancar are o serie de caracteristici, dintre acestea cele mai importante fiind:

  • trecerea din proprietatea băncii în  proprietatea clientului a unui credit acordat de bancă şi înregistrat în cont;
  • trecerea din proprietatea clientului în acea a băncii, prin înregistrare în cont, a ratelor de credit rambursate, precum şi a dobânzilor şi comisioanelor cuvenite băncii;
  • efectuarea şi de alte operaţiuni decât depozitele şi creditele, cum ar fi constituirea de garanţii, operaţiuni în valută, operaţiuni cu titluri de valori etc.

Principalele tipuri de conturi sunt: contul curent şi contul de depozit. Conturile curente se deschid clienţilor pentru a fi înregistrate încasările şi plăţile în numerar, transferul fondurilor între băncile clienţilor care reprezintă încasări şi plăţi. De asemenea, un cont curent cuprinde  operaţiuni ce decurg din acordarea şi derularea creditelor, constituirea şi retragerea depozitelor, diverse servicii prestate pentru populaţie şi agenţii economici. Acest tip de cont este cel mai utilizat în activitatea bancară, întrucât prin el se desfăşoară întreg fluxul bancar al clientului şi permite o informare operativă asupra lichidităţii imediate a acestuia.

Contul de depozit este destinat a reflecta procesul de fructificare a capitalului şi este operaţional în momentele depunerilor şi ale retragerilor, operaţiuni prin natura lor depărtate în timp şi deci de minimă frecvenţă. Acest cont este tipic persoanelor fizice.

1.5.2 Deschiderea contului bancar

Deschiderea contului are o dublă semnificaţie, anume încheierea convenţiei între bancă şi titularul contului şi efectuarea primei operaţiuni, de regulă de constituire a unui depozit bancar. Deschiderea contului, implică în prealabil, semnarea convenţiei între părţi, convenţie care are calitatea unui contract consensual. Semnarea convenţiei presupune ca ambele părţi să accepte condiţiile de funcţiune ale contului, obligaţia băncii de a efectua unele servicii în favoarea clientului, care în calitatea sa de titular beneficiază de serviciile bancare potrivit prevederilor contractuale.

În toate ţările dezvoltate, deschiderea uni cont bancar presupune verificarea şi acceptarea prealabilă a clientului de către bănci. Aşadar, băncile se vor informa asupra persoanei solicitantului, asupra identităţii acestuia, a adresei, a activităţii anterioare şi nu în ultimul rând asupra onorabilităţii şi solvabilităţii posibilului titular de cont. Banca verifică identitatea şi adresa declarată prin trimiterea unei scrisori recomandate către solicitant. Dacă scrisoarea nu este returnată cu menţiuni din partea poştei, se consideră adresa reală.

În acelaşi sens, se cere probarea calităţii de societate comercială, de regulă prin existenţa înscrierii la Registrul Comerţului. Referitor la verificarea activităţii anterioare a solicitantului, a solvabilităţii şi onorabilităţii lui, există păreri potrivit cărora prin aceste verificări s-ar comite indiscreţii asupra vieţii personale. Alţii consideră că responsabilitatea băncii determinată de circulaţia cecurilor în regim descoperit, ar motiva pe deplin această acţiune. Nu puţine sunt cazurile în care unii solicitanţi au datorii neachitate la alte bănci, au produs prejudicii, au probleme cu justiţia, nu respectă legislaţia şi normele bancare, ceea ce creează suspiciuni cu privire la corectitudinea persoanei. Banca nu este obligată să accepte orice client mai ales să deschidă un cont dacă informaţiile cu privire la bonitatea, natura activităţii şi comportamentul acestuia nu sunt conform cu cerinţele băncii. Selectarea clienţilor menţine de asemenea şi încrederea celorlalţi clienţi în seriozitatea băncii.

În cazul deschiderii conturilor curente, persoanele fizice trebuie să prezinte cartea de identitate, iar persoanele juridice depun documente ca: contractul de societate, statutul societăţii, certificatul de înmatriculare la Registrul Comerţului, înregistrarea la Direcţia Generală a Finanţelor Publice, hotărârea judecătorească privind autorizarea funcţionării, codul fiscal, amprenta ştampilei, specimene de semnături. Conturile persoanelor fizice se deschid pe numele uni singur titular, deci există un singur specimen de semnătură, putând fi mandatate una sau două persoane care vor avea drept de semnătură în locul titularului. În cazul conturilor persoanelor juridice, acestea se deschid numai cu două specimene de semnături, respectiv director şi contabil şef, fiind mandataţi unul sau doi înlocuitori pentru fiecare dintre titulari. Excepţie fac companiile străine care pot emite instrucţiuni de plată cu o singură semnătură. Atât persoanele fizice, cât şi cele juridice pot deschide un singur cont curent operaţiunile în lei şi câte unul pentru fiecare valută.

În cazul conturilor de depozit, indiferent dacă depozitul este făcut în lei sau valută, acestea se constituie în baza unei convenţii scrise între bancă şi client în care se prevăd suma, perioada şi dobânda, inclusiv modalitatea de plată a acesteia.

1.5.3 Funcţionarea contului bancar

Specialiştii sunt de părere că un cont funcţionează atâta timp cât este alimentat. Aşadar, este funcţional un cont ce are soldul creditor. Banca ţine evidenţa conturilor prin operaţiuni specifice precum:

  • înregistrarea prin formule contabile în care contul titularului poate avea o postură creditoare sau debitoare;
  • stabilirea soldului după fiecare operaţiune sau periodic, din care rezultă poziţia creditoare sau debitoare a contului.

În mod periodic, titularul contului primeşte un extras de cont în care sunt înscrise operaţiunile efectuate recent.

Funcţionarea unui cont bancar presupune aplicarea unui regim de dobânzi şi comisioane. Pentru unele conturi curente, nu se beneficiază de dobânzi la soldurile creditoare, aceasta fiind o formă de a recompensa banca pentru operaţiunile de trezorerie pe care le efectuează în favoarea titularului. În aceste condiţii o serie de titulari nu vor păstra în sold pentru mult timp sume substanţiale, ci le vor retrage în scopul constituirii plasamentelor ce aduc profit.

Pentru a preveni asemenea fenomene, băncile au introdus sistemul conturilor paralele cu transfer automat, a cărui funcţionare presupune ca fluxurile de încasări şi plăţi să se desfăşoare continuu prin contul curent. Atunci când, la sfârşitul zilei, contul are un sold creditor care depăşeşte o anumită limită, diferenţa trece automat în contul de depozit paralel, la care soldurile existente sunt luate în calcul la stabilirea dobânzilor.

Pentru calculul dobânzii sunt stabilite prin convenţie pentru toate tipurile de operaţiuni valuta sau data de la care începe bonificarea sau perceperea de dobânzi. De regulă, în practica bancară nu se utilizează procedeul de capitalizare a dobânzii, acesta fiind aplicat doar excepţional în baza unor convenţii sau pentru depozite pe perioade mai mari de un an.

Putem diferenţia o serie de comisioane referitoare la operaţiunile de casă derulate prin conturi şi anume: comisioane de mişcare sau rulaj, de descoperire şi de ţinere a contului. Pe parcursul funcţionării contului se poate aplica sechestru asupra sumelor din cont. Această operaţiune devine posibilă prin faptul că, potrivit normelor legale, soldul creditor al contului titularului constituie o creanţă sigură, lichidă şi disponibilă. Banca trebuie să dea curs sechestrului legal instituit, cu respectarea normelor privind garantarea drepturilor terţilor valabile, înaintea sechestrului.

Închiderea contului se face din dorinţa clientului, din iniţiativa băncii sau din motive care nu ţin de voinţa niciuneia dintre părţi. În toate cele trei cazuri, închiderea contului are ca unic efect începutul unei perioade de lichidare în cursul căreia se aplică un regim de dobânzi şi comisioane modificat, convenit de părţi. La finele acestei perioade se determină soldul definitiv care urmează a fi pus la dispoziţia beneficiarului, imediat, la încheierea perioadei de închidere în condiţiile stipulate.

Respectarea normelor de operare în cont reprezintă una dintre cele mai importante obligaţii ale băncilor, în condiţiile în care contul bancar este calea de reflectare universală a relaţiilor reciproce dintre bancă şi client.

1.5.4 Codificarea conturilor bancare

În derularea multiplelor operaţiuni desfăşurate între persoanele cu conturi deschise la bănci o importanţă deosebită are identificarea precisă a fiecărui titular în procesul operaţional şi verificarea continuă a respectării acestei identităţi. Globalizarea relaţiilor economice şi financiare internaţionale a condus la reglementări speciale sub forma ISO 13616 IBAN ( International Bank Account Number ). Sistemul electronic de plăţi din România a fost proiectat astfel incât să proceseze doar operaţiuni între conturi codificate în conformitate cu standardul bancar european privind numerotarea unică la nivel internaţional a conturilor bancare IBAN. În scopul impunerii acestui standard, a fost emis Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 2/ 2004 privind utilizarea codurilor IBAN în România. Prevederile acestui regulament stabilesc pentru instituţiile de credit şi Trezoreria statului obligativitatea generării, utilizării şi notificării către clienţi a codurilor standardizate IBAN asociate conturilor bancare ale clienţilor, utilizate în scopul efectuării de plăţi, în lei sau în orice altă monedă prin sistemele de plăţi sau prin schemele de tip bănci corespondente. Obligativitatea codificării IBAN se referă şi la conturile deschise, conform legii, de către Banca Naţională a României pentru unele entităţi care nu sunt instituţii de credit şi nu deţin un cod de identificare bancar ( BIC- Bank Identifier Code ).

Sistemul de formare a numerelor de cont IBAN este foarte elastic, ceea ce permite preluarea şi încadrarea tuturor sistemelor de codificare naţională existente. Schema structurală a codului contului IBAN este:

  • codul ţării: două litere;
  • cifra de control: două poziţii;
  • codul de bază ( BBAN ) până la 30 de caractere alfanumerice de la 0 la 9 şi de la A la Z.

În forma lor de expresie, codurile sunt în format electronic (cu caracterele consecutive, fără spaţii de separare) şi în format suport hârtie (unde caracterele sunt grupate câte patru).

Codificarea corectă a conturilor bancare în regim naţional şi internaţional şi respectarea severă a procedurilor necesare pentru asigurarea securităţii informaţiilor conţinute în mesajele de plăţi privind conturile bancare, reprezintă condiţia fundamentală a respectivei discipline de plăţi, a intereselor clienţilor şi pe ansamblu a comunităţii implicate. Băncile trebuie să promoveze această securitate şi mai ales să acţioneze pentru asigurarea ei.

1.5.5 Contul curent la Banca Centrală

Pentru a-şi îndeplini funcţiile, Banca Centrală deschide conturi curente centralizate pentru băncile comerciale şi trezoreria statului în care aceste entităţi deţin mijloace băneşti rezultate din activitatea curentă. Prin aceste conturi, titularii efectuează definitivarea decontării şi constituie rezervele minime obligatorii în cotele stabilite. Băncile comerciale deţin câte un singur cont curent centralizat la Banca Centrală, cu două subconturi, unul pentru efectuarea decontărilor şi altul pentru rezerva minimă obligatorie.

Din punct de vedere al decontărilor, contul curent centralizat asigură decontarea finală şi definitivă, atât pentru operaţiunile cu celelalte bănci, cât şi pentru cele cu banca centrală. Pentru Banca Centrală, scopul principal este ca decontările să dobândească caracterul de finalitate şi irevocabilitate şi cu aceasta să se încheie ciclul financiar al tranzacţiilor. De fapt, Banca Centrală joacă rolul de intermediar financiar prin care se transferă fondurile de la un titular la altul (banca debitoare, banca centrală şi banca creditoare) sau de banca corespondentă în relaţiile interbancare. În practică, decontarea finală şi irevocabilă devine evidentă în momentul creditării băncii creditorului (furnizorului), iar aceasta a creditării contului creditorului.

CAPITOLUL II.      INSTRUMENTE DE PLATĂ

Instrumentele de plată sunt monedele propriu-zise şi anumite documente bancare operaţionale pe suport hârtie, magnetic sau electronic, care funcţionează pe baza unor tehnici specifice de operare, circuite şi securizate în vederea transferului de fonduri de la ordonator la beneficiar. Evoluţia în domeniul instrumentelor de plată s-a concretizat prin trecerea de la instrumentele pe suport de hârtie la cele pe suport magnetic şi electronic, precum şi înmagazinarea uni volum cât mai mare de informaţii care să poată fi prelucrate informatic, astfel ca plata să se facă aproape în timp real, similară cu plata numerarului.

Instrumentele de plată se împart în două mari categorii şi anume instrumentele de plată cu numerar şi instrumentele de plată fără numerar.

Instrumentele de plată cu numerar sunt reprezentate prin monedă metalică şi monedă de hârtie. Acestea reprezintă cea mai veche formă de circulaţie monetară. Putem vorbi de numerar ca termen bancar în cazul în care există o serie de tehnici şi reglementări cu caracter normativ emise de Banca Centrală şi băncile comerciale referitoare la moneda metalică şi la bancnote.

Instrumentele de plată fără numerar sunt documente standard care conţin instrucţiuni de plată date de plătitor băncii sale pentru transferul fondurilor către banca beneficiarului. Dintre acestea, amintim: ordinul de plată, cambia, cecul, biletul la ordin, cardul, debitul direct şi plăţile programate.

2.1 Plăţile cu numerar

2.1.1 Numerarul ca instrument de plată

Banii îndeplinesc funcţia de instrument de plată prin intermediul monedei. Moneda este cunoscută sub două forme şi anume moneda efectivă sau numerarul şi moneda scripturală sau moneda de cont. Totalitatea monedei aflate în circulaţie formează masa monetară. La rândul ei, în funcţie de gradul de lichiditate, masa monetară se poate diviza în următoarele componente: M1-ca sumă a numerarului şi depozitelor la vedere, respectiv M2, M3- cu adăugarea treptată a altor depozite sau deţineri şi cu suportarea unor consturi suplimentare. Aşadar, numerarul ca formă efectivă a monedei, este util şi utilizat în mare măsură în calitatea sa de mijloc de plată.

Join now!

Numerarul în circulaţie este format din bancnote şi monede metalice, acestea constituind o modalitate simplă de a efectua o plată într-un mod rapid şi fără a fi nevoie de documente pentru identificarea deţinătorului. Numerarul aflat în casieriile băncilor se evaluează şi se raportează separat în practica bancară. Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită însemne monetare, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României, acest drept de emisiune al băncii purtând numele de seigniorage.

Monedele sunt piese confecţionate din diverse metale, în formă de disc plat, fiind utilizate din cele mai vechi timpuri ca echivalent al valorii. ...

This is a preview of the whole essay