Asigurarea creditelor de export

by ana01 (student)

University Degree European Languages, Literature and related subjects

Cap 1

Caracterizarea creditelor de export

În condiţiile actuale, în fiecare ţară, indiferent de nivelul său de dezvoltare, urmăreşte permanent să-şi sporească exporturile, din care să obţină valută pentru procurarea unor bunuri din import necesare procesului de producţie sau necesare consumului populaţiei.

De regulă mijloacele fixe, şi mai ales anumite echipamente industriale, se livrează treptat, pe părţi componente, pe măsura fabricării lor şi pe măsura realizării investiţiei. De aceea apare necesitatea eşalonării în timp a plăţii furniturilor de către importator.

Eşalonarea plăţii produselor importate este necesară şi în cazul în care mijloacele fixe se livrează complet montate, au o valoare mai mare şi sunt de folosinţă îndelungată. Pentru agenţii economici mici şi mijlocii este forte greu să achite dintr-o dată întreaga valoare a acestora.

Anumite probleme financiare se ivesc şi pentru agenţii economici care se aprovizionază din import cu materii prime, materiale, piese de schimb, mărfuri alimentare etc. Destinate aprovizionării populţiei. În aceste cazuri, importatirii au nevoie de o amânare a plăţii pe câteva luni pentru a-şi procura resursele necesare efectuării plăţii.

În aceste condiţii, cumpărătorii şi furnizorii convin ca plata produselor să fie eşalonată în timp. Dacă plata urmează să se facă într-un termen scurt, furnizorul acordă un credit comercial clientului său extern.

Furnizorii nu dispun întotdeauna de resurse financiare pentru a acorda credite clienţilor lor, nici chiar pentru câteva luni. Ca urmare, cumpărătorii solicită credite unei bănci din ţara furnizorului pentru a putea achita la scadenţă mărfirile procurate din import. Pe acestă cale, creditul devine un instrument care favorizează schimburile comerciale internaţionale, extinderea cooperării economice şi financiare dintre state.

La asigurarea creditelor de export, cumpărătorul asigurat îşi are locul de desfăşurare a afacerilor într-o altă ţară decât în cea în care se află asiguratul. În subscrierea riscului trebuie avute în vedere atât informaţii referitoare la situaşia economico-financiară a cumpărătorului, cât şi informaţii privind ţara de origine a acestuia.

Creditul de export poate fi folosit pentru satisfacerea nevoilor de finanţare ale clienţilor, ocazionate de fabricarea produselor şi de efectuarea exporturilor sau prestarea serviciilor destinate exporturilor, finanţarea realizarii producţiei de export sau a exportului în perioada pre şi post livrare, finanţarea cheltuielilor privind achiziţionarea de materii prime, materiale, plata utilităţilor tehnologice, alte cheltuieli curente generate de realizarea producţiei de export sau a exportului finanţat.

Se acorda pe termen scurt (pana la 1 an), mediu (pana la 2 ani) sau termen lung (pentru produsele complexe sau cu ciclu lung de fabricaţie, în functie de durata şi caracteristicile exportului finantat).

Contractul de export are ca obiect: livrarea de marfuri, executarea de lucrari sau prestarea de servicii, cesiunea de licenţe şi brevete de invenţii în favoarea unor cumpărători sau beneficiari străini.

Întrucât, cel mai adesea, parţile contractante convin, prin contract, asupra unui decalaj între momentul livrării şi momentul plăţii, furnizorul acorda cumparătorului extern un credit comercial şi, deci, furnizorul îşi asumă atât riscul exportatorului pe credit, cât şi efectele de trezorerie ale operatiilor de export cu plata la termen.

Creditele de export au câteva caracteristici proprii:

Au o durată cuprinsă între 140-180 de zile;
Cadrul legal de desfăşurare a activităţii comerciale diferă de la o ţară la alta;
Sistemele de contabilitate sunt diferite;
Reglementările în materie de faliment nu sunt identice.

Efectuarea exportului prin mijlocirea creditului generează anumite riscuri, atât pentru exportator, cât şi pentru banca finanţatoare.

Exportul implică următoarele riscuri: neîncasarea contravalorii mărfurilor livrate pe credit sau încasarea acestora cu întârziere; refuzul cumpărătorului de a prelua marfa ajunsă la destinaţie; denunţarea contractului de către cumpărător în timpul desfăşurării procesului de producţie la furnizor; avarierea sau distrugerea mărfurilor în timpil fabricaţiei sau transportului; imposibilitatea repatrierii maşinilor, utilajelor, materialelor şi altor bunuri aflate peste graniţă pentru realizarea unor lucrări de cooperare între diferiţi beneficiari externi; răspunderea civilă legală a furnizorului faţă de terţi.

Asigurarea creditelor de export acoperă o multitudine de riscuri care, privite prin prisma momentului în care se pot produce, sunt grupate în:

riscuri premergătoare semnării contractului;
riscurile ulterioare semnării contractului.

Concurenţa tot mai puternică pe plan internaţional determină agenţii economici să lanseze oferte ferme, valabile o anumită perioadă de timp.

Modificarea condiţiilor economice, în perioada de valabilitate a ofertei (preţ, dobândă, curs valutar), poate genera, pentru exportatori, în cazul încheierii unor contracte comerciale, o serie de pierderi care nu pot fi recuperate de la importatori.

În perioada premergătoare semnării contractului, ofertantul este obligat să depuna o cauţiune în favoarea cumparătorului, care să-i garanteze acestuia că ofertantul va încheia contractul, în condiţiile prevăzute în oferta.

În faza ulterioară încheierii contractului, pot interveni o serie de riscuri:

specifice intervalului dintre momentul semnarii contractului si livrarea bunurilor;
specifice intervalului dintre momentul livrarii bunurilor si incasarii contravalorii acestora.

După natura lor riscurile pot fi grupate astfel:

Riscul comercial reprezintă deteriorarea situaţiei financiare a cumpărătorului privat, fapt care îl pune în imposibilitatea de a efectua la scadenţă, plata sumei datorate. Faptul că un cumpărător nu-şi poate onora angajamentul faţă de furnizor poate fi provocat de cauze accidentale, reversibile sau de factori cu acţiune pe termen lung. Neplata sumelor datorate poate fi urmarea relei-credinţe a cumpărătorului care invocă motive imaginare asupra calităţii produsului, pentru a se sustrage de la plată.

Riscul catastrofal se manifestă sub forma producerii unor calamităţi ale naturii ori a altor cauze de forţă majoră, cum ar fi: inundaţiile, uraganele, cutremurele de pământ, erupţiile vulcanice, incendiile, exploziile etc., care pun cumpârâtorul în imposibilitatea de plată.

Riscul politic cuprinde anumite evenimente independente de voinţă şi solvabilitatea cumpărătorului şi care îl împedică să-şi onoreze obligaţiile asumate faţă de furnizorul extern. Astfel de riscurri pot fi: război, revoluţie, revoltă, război civil, grevă etc.

Unele măsuri cu caracter politic pot fi luate şi de terţe ţări ori de organisme internaţionale împotriva ţării importatorului, care îl pun pe acesta din urmă ...

This is a preview of the whole essay

Unele măsuri cu caracter politic pot fi luate şi de terţe ţări ori de organisme internaţionale împotriva ţării importatorului, care îl pun pe acesta din urmă în imposibilitatea de a-şi respecta obligaţiile de paltă faţă de furnizor. De asemenea, se poate institui embargoul împotriva unei ţări de către Consiliul de Securitate, de către una sau mai multe ţări.

Conţinutul politic au şi măsurile luate de autorităţile publice – guvern, bancă centrală, organe vamale etc.- având ca efect restrângerea importurilor, limitarea transferului valutar, sechestrarea sau rechiziţionarea unor bunuri ce aparţin agenţilor economici străini.

În aceste cazuri apare riscul de netransfer al valutei cuvenite furnizorului extern, cu toate că importatorul privat a depus la bancă, în monedă naţională, echivalentul sumei datorate.

De asemenea, de natură politică poate fi considerată şi neplata la termen a sumelor datorate de importatorii politici.

Riscul valutar se iveşte atunci când, în operaşiunile de export, plata la termen se poate face în două monede ( a furnizorului şi a cumpărătorului ). Modificarea raportului dintre cele două monede, în intervalul de timp de la semnarea contractului şi până la achitarea furniturii, poate determina pierderi pentru furnizor şi câştig pentru cumpărător şi viceversa.

În vederea evitării riscurilor exporturilor pe credit, furnizorii fac investigaţii aprofundate cu privire la solvabilitatea clienţilor potenţiali înainte de semnarea contractului, iar apoi utilizează diverse instrumente şi tehnici de lucru financiare şe juridice. Cu toate aceste măsuri de precauţie, furnizorii nu se pot pune la adăpost de toate riscurile exportului, şi de aceea ei fac apel la protecţia prin asigurare.

Sunt situaţii în care nici chiar asigurarea clasică nu poate oferi o protecţie deplină furniozorilor care fac exporturi cu plata la termen sau băncilor care acordă credite cumpărătorilor externi. Este cazul riscurilor politice, care rezultă din măsuri luate de autorităţile publice ale ţării importatorului şi care au un caracter neasigurabil. De asemenea, au caracter neasigurabil riscurile de neplată, pe care le prezintă debitorii politici şi împotriva cărora nu se pot lua măsuri de constrângere pentru a-i determina să-şi respecte obligaţiile asumate.

În cazurile în care asigurarea nu poate prelua riscurile politice care ameninţă furnizorii naţionali, intervine statul, în completarea sau în locul acestora, după caz. Instituţiile care acţionează din împuternicirea şi pentru contul statului îmbracă diferite forme juridice: departamente ale administraţiei de stat; instituţii publice; societăţi de asigurare cu statut de drept privat.

Cap 2

Forme ale asigurării creditelor pentru export folosite în practica internaţională

Prin asigurarea creditelor se urmăreşte realizarea protecţiei agenţilor economici exportatori împotriva riscurilor specifice exportului.

Contractul de export poate avea ca obiect livrări de mărfuri, executări de lucrări şi prestări de servicii, inclusiv cesiuni de licenţe, brevete în favoarea unor cumpărători sau beneficiari rezidenţi în străinătate.

Dacă părţile contractante convin ca plata să se facă ulterior livrărilor, la o anumită scadenţă, atunci de fapt furnizorul acordă cumpărătorului extern un credit comercial. În acest caz, furnizorul îşi asumă riscurileexportului pe credit. Exportul pe credit blochează pe o perioadă de timp resursele financiare ale furnizorului încorporate în mărfurile livrate pe credit.

În cadrul exportului de credit există mai multe tipuri de credite:

Creditul – furnizor este un tip de credit comercial pe care furnizorul îl acordă cumpărătorului extern, acceptând să încaseze banii care i se cuvin de la acesta, după o anumită peroiadă de timp. Consimţând la o anumită modalitate de plată furnizorul preia, pe de o parte, riscurile exportului de credit, iar pe de altă parte, preia efectele de trezorerie ale operaţiei cu plat la termen. Acest tip de credit se acordă pentru perioade scutre de timp, iar părţile contractante întocmesc un singur contract, cel comercial, în care sunt incluse toate informaţiile relevante: cantitate, preţ unitar, valorea, termene şi modalităţi de plată etc. Pentru protejarea riscurilor de export furnizorul încheie un contract de asigurare contra acestor riscuri specifice. Cea mai generală este poliţa pe cifra de afaceri pe credite, prin care se au în vedere toţi cumpărătorii străini care fac afaceri cu un furnizor.

Creditul – cumpărător. În cazul în care valoarea contractului este mai mare şi perioada de creditare este mai lungă , furnizorul nu are resurse financiare necesare să susţină acest efort financiar. În asemenea cazuri furnizorul va cere cumpărătorului să recurgă la obţinerea unui credit. Pentru aceasta cumpărătorul se va adresa unei bănci de pe piaţa furnizorului, obţinând un împrumut numit credit – cumpărător. Acest tip de credit presupune existenţa a două documente: contractul comercial şi contractul de împrumut încheiat între cupmărător şi banca creditoare. Pentru acoperirea riscurilor exportului, banca finanţatoare încheie un contract de asigurare a creditelor de export.

Creditele – ajutoare de resurse publice. Acesta este un sistem de creditare acordat de state cu caracter de ajutor, prin guvernele acestora sau prin instituţiile publice specializate. Aceste credite sunt mai avantajoase din punct de vedere al dobânzii, al termenelor de rambursare, al perioadelor de graţie şi sunt destinate dezvoltării economice a ţării beneficiare, nu sunt garantate de către asigurători, fămânând în sarcina statului.

Socitatea de asigurări efectuează o analiză temeinică referitoare la :

Suma asigurată nu poate depăşi valoarea din factura externă şi, în general, ea se exprimă în valuta în care s- încheiat contractul de vânzare – cumpărare.

Valabilitatea poliţei. Poliţa de asigurare intră în vigoare, în cazul creanţelor rezultate din livrări de bunuri, la data când potrivit contractului de vânzare – cumpărare, s-a efectuat prima livrare de bunuri şi drepturile asupra acestora au trecut asupra cumpăîrătorului extern, iar în cazul creanţelor rezultate din prestări de servicii, la data când, potrivit contractului de prestări de servicii, această prestare a început. Asigurarea expiră la data achitării complete a datoriei odată cu plata de către asigurător a despăgubirilor cuvenite, în cazul denunţării sau rezilierii contractului de asigurare, precum şi în alte cazuri.

Prima de asigurare se calculează potrivit tarifului asigurătorului, în funcţie de ţara cumpărătorului, perioada, ramura economică etc. şi se plăteşte anticipat, în valuta în care s-a încheiat contractul de asigurare.

La sigurările cu o durată mai mare de un an, la cererea asiguratului, plat primei de asigurare poate fi eşalonată în rate semestriale sau anuale, plătibile anticipat.

Plata despăgubirilor se face în baza unor documente care să ateste insolvabilitatea debitorului sau neîndeplinirea obligaţiilor contractuale din cauze comerciale.

Situatiile cele mai frecvente se refera la:

depăşirea perioadei de aşteptare prin neplata prelungita;
iniţierea procedurii de faliment.

Franşiza reprezintă partea cu care asiguratul participă la despăgubiri, în cazul producerii evenimentului asigurat.

În practică, ea se situează între 10 – 15 %, în funcţie de:

bonitatea şi solvabilitatea cumpărătorului;
ramura economică;
ţara în care se află exportul;
perioada de timp;
evaluarea riscului.

Obligaţiile asiguratului se referă la:

Obţinerea de informaţii, înainte de încheierea contractului de vânzare - cumpărare, asupra solvabilităţii şi bonităţii cumpărătoruluiş
Înştiinţarea imediată a asigurătorului desprea modificările intervenite, în perioada asigurării, în starea de solvabilitate a cumpărătorului;
Punerea la dispoziţia asigurătorului a actelor şi documentelor cu privire la starea de insolvabilitate a debitorului;
Luarea tuturor măsurilor asiguratorii pentru încasarea creanţei sau micşorarea pagubei.

Raspunderea asiguratorului încetează la data ultimei scadente a creditului acordat, dacă acesta a fost complet rambursat, în conditiile nerambursării creditului ca urmare a producerii unor riscuri excluse de asigurare, o data cu plata despăgubirilor de catre asigurator şi în cazul denunţării sau rezilierii contractului de asigurare.

Cele mai uzuale excluderi ale unui astfel de tip de polită se referă la:

reclamaţii pentru livrări de bunuri sau prestări de srevicii necorespunzătoare;
penalităţi sau orice alte pierderi în legatura cu nerespectarea obligaţiilor contractuale;
amenzi de orice fel;
pierderi din diferenţe de curs valutar;
pierderi rezultate ca urmare a producerii unor riscuri politice;
pierderi provocate de razboi civil, revoluţie;
pierderi provocate de calamităţi naturale.

Constatarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor se fac de către experţi pe baza actelor şi documentelor din care rezultă insolvabilitatea debitorului.

Pentru stabilirea despăgubirii, din credutul asigurat dar nerambursabil se scad:

Plăţile pe care debitorul le-a efectuat până la ivirea insolvabilităţii, inclusiv cele neprimite încă de asigurat, dar a căror încasare este posibilă;
Plăţile în contul datoriei, efectuate ]n alt mod dec\t cel prevayut ]n contractul de livrare de bunuri, prestări de servicii, sau depuneri în cont în ţara debitorului care nu au fost încă încasate de asigurat, dar al căror încasare este posibilă;
Sumele realizate din vânzarea bunurilor care fac obiectul livrării pe credit, precum şi sumele realizate prin încasarea unor cambii ori despăgubiri de asigurări, după scăderea cheltuielilor;
Franşiza;
Primele de asigurare datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare.

În limitele despăgubirii plătite, asigurătorul se subrogă în toate drepturile asiguratului

contra celor răspunzători de producerea pagubei.

Condiţiile de plată ale despăgubirii se referă la certificarea cu documente, potrivit prevederilor legale în vigoare în ţara debitorului, a insolvabilităţii sau neplăţii din cauze comerciale, a acestuia din urmă.

În analiza riscului de credit pe tremen scurt, asigurătorul se bazează, în general, pe trei situaţii, şi anume: situaţia veniturilor şi a cheltuielilor; situaţia surselor şi utilizării fondurilor; bilanţul.

Bilanţul se întocmeşte după principiile cunoscute ale echilibrului între totalul mijloacelor evidenţiate în activ şi totalul surselor înregistrate în pasiv. Pentru analiza bilanţului se folosesc următoarele tipuri de indicatori:

De lichiditate, cu ajutorul cărora se măsoară capacitatea unei societăţi de a-şi onora obligaţiile la scadenţă;
De activitate, care măsoară cât de eficient sunt folosite activele agentului economic;
De acoperire, care măsoară folosirea resurselor atrase şi riscil financiar;
De profitabilitate, care măsoară capacitatea agentului economic de a avea rentabilitate bună.

Cap 3

Contractul de asigurare a creditelor de export

Contractul de asigurare a creditelor intră în vigoare atunci când:

În cazul asigurării creanţelor rezultate din livrări de bunuri, la data la care, potrivit contractului comercial, s-a efectuat prima livrare de bunuri;
În aczul asigurării creanţelor rezultate din prestări de servicii, la data la care, potrivit contractului de servicii, prestarea a început.

Răspunderea asigurătorului încetează:

La data ultimei scadenţe a creditului acordat, în condiţiile în care acesta a fost complet rambursat;
În condiţiile nerambursării creditului, ca urmare a producerii unor riscuri excluse din asigurare;
O dată cu plata despăgubirii de către asigurător;
În cazul denunţării sau rezilierii contractului de asigurare.

Cele mai uzuale excuderi ale unui asemenea tip de poliţă se referă la:

Reclamaţii pentru livrări de bunuri, respectiv pentru prestări dec servicii necorespunzătoare;
Penalităţi sau oice alte pierderi în legătură cu neexcluderea obligaţiilor contractuale;
Amenzi de orice fel;
Pirderi din diferenţe de curs valutar;
Pirderi rezultate ca urmare a producerii unor riscuri politice;
Pierderi provocate de război, război civil, revoluţie, rebeliune, sabotaj etc.;
Pierderi provocate de calamităţi naturale.

Având în vedere riscurile mari pe care le implică, asigurarea creditelor de export

beneficiază în aproape toate statele lumii de intervenţia statului, care completează sau înlocuieşte, după caz, asigurarea clasică.

Instituţiile care acţioneză din împuternicirea şi pentru contul statului îmbracă diverse forme juridice: în Marea Britanie, Japonia, Ţările Scandinave, de asigurarea creditelor de export se ocupă departamente specializate din ministerele de resort. În SUA şi Belgia, autoritatea desemnată să se ocupe cu acest tip de asigurare este o instituţie publică. Alte ţări au optat pentru organizarea de societăţi având statut juridic de drept privat. Din acestă categorie cea mai importantă instituţie este COFACE, din Franţa, al cărei capital este deţinut aproape integral de bănci sau de societăţi de asigurare naţionale.

În ţara noastră, instituţia specializată în asigurarea creditelor de export este Banca de Export Import a României ( EXIMBANK ).

La asigurarea creditelor de export există anumite reglementări internaţionale, care se referă în mod expres la contractele pe termen mediu şi lung şi care au un risc ridicat de neplată. Astfel, conform cerinţelor prevăzute în acordurile OEDC şi reglementărilor Uniunii de la Berna, contractele externe pe tremen mediu şi lung trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

15% din valoarea contractului trebuie plătită în avans până în momentul livrării ( 5% la intrarea în vigoare a contractului, iar restul de 10% la livrare ), astfel încât vânzarea pe credit să nu poată depâţi 85%;
Partea de 85%, care reprezintă vânzarea pe credit, să fie rambursabilă în tranşe egale semestriale, începând cel mai târziu, la 6 luni de la livrare;
Perioada de credit să fie corelată cu natura bunurilor; de exemplu, pentru bunurile de capital, perioada maximă este în general de 5 ani, iar pentru proiectele de dimensiuni mari, poate fi acceptată o perioadă de credit de până la 10 ani;
Perioada de credit să fie corelată cu valoarea tranzacţiei; de exemplu, valoarea unui credit de până la 3 ani să fie de maxim 75 000 $, a unui credit de până la 4 ani de maxim 150 000 $, iar a unui credit până la 5 ani de minim 300 000$.

Pe lângă protecţia necesară exportatorilor pentru riscurile ce pot afecta tranzacţiile pe termen mediu şi lung, poliţa de asigurare deschide accesul la finanţare, constituindu-se într-o garanţie pentru banca finanţatoare şi eliminând o parte importantă din riscuri.

O caracteristică comună tuturor asigurărilor de credite este aceea că niciodată ele nu acoperă pierderea în proporţie de 100%.

Prin prevederile pliţei, asiguratul este obligat să suporte până la 20-25% din pagubă.

Garanţii suplimentare în acordare creditului la export

Garanţiile de prospecţiune vizează fie garantarea pieţelor de studiu, fie indemnizarea cheltuielilor determinate de căutarea unei clientele străine, aceste indemnizaţii nefiind rambursate decât dacă contractele sunt încheiate după aceea.

„Asigurare-târg” indemnizează cheltuielile angajate de întreprinderi sau grupuri de întreprinderi pentru manifestările internaţionale sau saloanele specializate organizate în afara graniţelor ţării.

Pregătirea unei acţiuni comerciale poate să solicite pregătirea pe loc a unor stocuri care vor fi vândute şi, în lipsă, repatriate. Pe durata perioadei de stocare, pot fi ameninţate de riscurile de determinare datorită catastrofelor sau de riscurile de blocare a repatrierii lor ca urmare a evenimentelor politice, dacă nu sunt garantate într-o anexă la ploţa relativă la vânzările pe termen scurt. Acestea sunt garanţii pentru exporturile temporare.

Exportatorul poate fi interesat să facă investiţii în străinătate, în scopul de a cuceri sau de a conserva părţu ale pieţei străine. În cazul în care ele sunt, între altele, utile economiei naţionale, ele să fie protejate la momentul realizării lor împotriva riscurilo politice.

Protecţia contra riscului politic însuşi, înţelegând aici riscul de non-transfer, poate, în funcţie de ţările avute în vedere, să fie acordată în vânzările pe credit, pe termen scurt sau mediu. În general, indemnizaţiile descresc în funcţie de amortizarea investiţiei sau de data realizării sinistrului. Ele vor acoperi numai paguba efectivă, nu şi beneficiarul nerealizat.

CAP 4

Intervenţia statului în asigurarea creditului la export

În majoritatea ţărilor, gravitatea riscurilor politice şi a riscurilor pe care le prezintă catastrofele naturale în creditul la export a descurajat iniţiativa privată: statul, direct sau indirect îşi asumă sarcina acestei asigurări.[1]

Puterile publice au socotit ca necesară intervenţia lor pentru mai multe motive. Asigurarea creditului la export favorizează dezvoltarea comerţului exterior; ea contribuie la ameliorarea situaţiei balanţei de plăţi. Prticiparea industriei naţionale la echiparea ţărilor din lumea întreagă este frântă de riscurile creditului inerente operaţiunilor încheiate în devize cu debitorii săraci. În anumite epoci, asigurarea creditului la export s-a înregistrat într-un program general de luptă împotriva şomajului, întrucât cucerirea unor pieţe internaţionale stimulează producţia şi procură noi posibilităţi de angajare.

Se pune însă problema dacă intervenţia statului nu înlătură acoperirii riscurilor de credit la export, orice caracter de asigurare. Pentru anumiţi autori, asigurarea creditului asumată de către stat are, mai degrabă, natura unei subvenţii sau chiar a unei măsuri de dumping, pentru că singura grijă a puterilor publice este de a favoriza exporturile naţionale în detrimentul concurenţei străine.

Intervenţia statului în asigurarea creditului la export nu a făcut decât sa-i tulbure pe jurişti; ea a sfârşit prin a nelinişti statele însele, victime ale unui voluntarist excesiv, sursă a unor suprasolicitări menite să deregleze o piaţă pe care coexistă actori cu structură privată. Pierderile înregistrate în marile exporturi, antrenează unanumit număr de organisme publicesă se intereseze nu numai de riscul politic, dar, în egală măsură, şi de riscul comercial, lucru cu atât mai rentabil pentru ei, cu cât nu au aceleaşi constrângeri materiale de rezerve şi de garanţii financiare. Or, Tratatul de la Roma din 1957 deşi nu excludea activitatea întreprinderilor publice de pe piaţa concurenţială, le impune totuşi, să nu beneficieze de avantaje pe care nu le-ar avea o întreprindere particulară. Chiar şi Directivele comunitarea din 24 iulie 1973 şi 22 iunie 1988, de coordonare a condiţiilor de acces la ctivitatea de asigurare a creditului, au menţinut dualismul sectorial, diferenţiind aplicarea măsurilor de armonizare în asigurarea creditului la export de către stat sau, respectiv, cu susţinerea statului.

Principiul distincţiei între operaţiunile de piaţă şi operaţiunile de stat este recunoscut, dar delimitarea frontierelor respective întâlneşte anumite obstacole, dar şi serioase divergenţe în ceea ce priveşte obiectivele şi metodele de realizare a distincţiei.

Miza politică a exporturilor face ca asigurarea creditului public să rămână o unealtă fundamentală a multor politici străine de stat. În acest domeniu, este vorba mai puţin de asigurare şi mai mult de politica internaţională, pentru că alegerea riscurilor de ţară este adesea dictată mai mult de starea relaţiilor bilaterale, decât de importanţa reală a afacerilor.

Lucrările comunitare asupra riscurilor politice şi comerciale pe termen lung sau scurt, au fost angajate cu scopul de a se obţine un clasament comun al riscurilor de ţară, un sistem normalizat de fixare a primelor la nivel minim pentru cumpărătorii publici şi la un nivel de referinţă pentru cumpărătorii particulari. Directiva din 22 iunie 1988, care autorizează libera prestaţie a serviciilor, permiţând astfel unei companii doritoare să lucreze pe o piaţă străină, să facă acest lucru plecând din statul membru în care îşi are deja stabilit sediul, operează în articolul 5 o distincţie fundamentală între „marile riscuri” şi „riscurile de masă”. Directiva menţionată clasifică riscurile creditului în relaţiile dintre statele membre, în categoria sporită, precum riscurile politice şi riscurile pe care le reprezintă catastrofele nazurale, specifice creditului la export.

Aşadar, asigurarea creditului aplicată în relaţiile de comerţ internaţional prezintă anumite particularităţi faţă de asigurarea creditului din dreptul intern. Pe de o parte, exportul este un imperativ economic, fiecare ţară dorind să echilibreze balanţa sa de plăţi externe şi să apere astfel cât mai bine independenţa sa financiară şi moneda naţională; pe de altă parte, particularismil riscurilor creditului în materie de comerţ internaţional le face adesea „inasigurabile” prin sectorul privat al asigurărilor. Din acest motiv, în majoritatea ţărilor, statul a trebuit să se implice în mod direct în gestiunea riscurilor creditului la export.

BIBLIOGRAFIE

Albu-Cîrnu Iulia, Asigurarea creditului, Ed Rosetti, Bucureşti, 2002;
Bistricenu Gh. D., Asigurări şi reasigurări în Români, Ed. Universitară, Bucureşti, 2006;
Dobrin Marinică, Tănăsescu Paul, Teoria şi prctica asigurărilor, Ed. Economică, 2003;
Negru Titel, Asigurări. Ghid practic, Ed C.H. Beck, Bucureşti, 2006.