În al patrulea rând, câştigarea şi menţinerea puterii politice reprezintă scopurile luptei politice desfăşurate de principalele instituţii politice ale sociatăţii. Participarea la lupta politică face ca formula” noi nu vrem puterea” , pe care o întâlnim propăvăduită chiar în luări publice de poziţie a unor partide, să apară drept redicolă prin doza de naivitate sau de demegogie pe care o conţine.
În al cincilea rând , mijloaxele la care recurg depozitarii puterii politice pentru exercitarea ei sunt numeroase, posibil de numit generic constrângere şi comunicare. Forţa politică şi influenţa politică sunt cei doi poli ai mijloacelor amintite prin care puterea politică se face prezentă în viaţa colectivităţii.
Din cele spuse mai sus putem sintetiza astfel: puterea politică reprezintă tipul de putere propriu sistemului politic, manifestat prin intermediul componentei instituţionale a acestuia, având drept scop decizia politică şi realizarea ei la nivelul întregii colectivitîţi de referinţâ prin mijloace spacifice, constrângerea şi convingerea.
Indubitabil, caracterizarea făcută nu acoperă întreaga complexitate a fenomenului puterii politice, ea având doar intenţia de a aproxima.
Instituţiile şi mijloacele puterii politice.
Afirmarea existenţei puterii politice nu poate să mulţumească spiritul ştiinţific şi să determine înţelegerea prezenţei ei în societate dacă nu sunt puse în evidenţă instrumentele din sistemul politic încărcate cu putere şi care au posibilitatea să o exercite. Readucând în atenţie compinentele sistemului solitic şi cunoscând acum trăsăturile generale ale puterii politice, cu siguranţă că putem alege singuri. Alegem desigur, instituţiile politice.
Susţinem deci că instituţiile politice sunt purtătoare ale puterii politice; ele au devenit necesare atunci când conducerea discreţionară, de către un singur om, a societăţii s-a dovedit a fi falimentară. Instituţiile politice sunt produsul adâncirii complexităţii situaţiilor sociale şi care au ca urmare creşterea capacităţii de acţiune a comunităţilor umane. Ele subordonează acţiunile fiecărui individ înglobat, omogenizând interesele şi călăuzind faptele. Existenţa lor facilitează simplificarea relaţiilor interumane şi exercită presiuni asupra oamenilor pentru a se comporta în funcţie de anumite norme pe care le impun. Apariţia instituţiilor politice, perfecţionarea şi diversificarea lor semnifică organizarea superioară a vieţii sociale. O comunitate socială simplă resimte puţină nevoie de instituţii politice; ea realizează ceea ce Durkheim numea „unitatea solidarităţii mecanice”. Dacă societatea este complexă şi eterogenă, atunci stabilitatea politică este dependentă de existenţa şi funcţionarea instituţiilor politice. Lipsa sau puterea scăzută a instituţiilor politice în această situaţie determină o creştere a participării politice haotice a populaţiei care generează puternice dezechilibre. (situaţia din România anului 1990, mai ales prima parte, este elocventă- mineriadele, mitingurile, politica străzii în general).
Instituţiile politice deţinătoare ale puterii politice „sunt centrate pe reglarea întregului sistem social, deci coordonarea celorlalte tipuri de instituţii şi a activităţii oamenilor”- scrie Lucian Culda, arătând, totodată că sensul diversificării instituţiilor sociale este dat de complicarea unor mecanisme de semnificare psihică. Această constatare ne arată că politicul este fomat, în momentul actual al evoluţiei majorităţii ţărilor, din mai multe instituţii.
Instituţiile politice de cea mai mare importanţă ale fiecărei ţări sunt înscrise în legea fundamentală (Constituţia), tocmai pentru că joacă un rol esenţial în existenţa tării. În Constituţia Romîniei, valabilă în această perioadă, sunt numite ca instituţii principale statul şi partidele politice.
Cea mai importantă instituţie politică este statul. Apariţia şi evoluţia statului se înscriu în termenii aprecierilor făcute mai sus cu privire la orice instituţie. Spre deosebire de alte instituţii, statul are putere asupra globalităţii vieţii sociale, modelează fundamental organizarea şi conducerea socială, dându-le un profund caracter politic. El nu este deci produsul unor conjuncturi sociale, ci rodul unor necesităţi sociale. Împlinind aceste necesităţi de grup, dar şi generale, statul reprezintă puterea politică, deci cumulează deopotrivă rolul de instrument principal al exercitîrii puterii politice, dar şi garant al funcţionalităţii sistemului social general. Statul manifestăastfel, o stare specifică, duală, ceea ce l-a determinat pe M. Duverger să-l compare cu Janus, personajul mitologic cu două feţe.
Desigur că îndeplinirea atribuţiilor pe care la are statul presupune o organizare internă specifică, de o complexitate care să facă din aceasta o instituţie operaţională. Organizarea internă a statului este reglementată tot prin Constituţia ţării. Statul reprezintă un aparat politic complex, în care puterea este depozitată şi administrată de un număr însemnat de instituţii. Constituţia României numeşte aceste instituţii autorităţi publice şi, în ordinea din legea fundamentală, sunt: Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, Adinistraţia publică, Autoritatea judecătorească. Numai în sens generic putem numi statul instituţie, pentru că de fapt este format din mai multe instituţii politice.
Ca în toate democraţiile contemporane, puterea pe care o înmănunchează statul român nu aparţine unui singur om, ci ea este divizată, separată pe mai multe grupuri de putere care se concurează şi controlează reciproc. Altfel spus, este prezent principiul separaţiilor puterilor în stat. Acest principiu nu este însris textual în Constituţie, dar rezultă din substanţa textelor constituţionale, adică din modul în care fiecare componentă a autorităţii publice este alcătuită şi funcţionează.
Puterea cu care sunt învestite aceste instituţii rămâne literă de moarte dacă ele nu ar beneficia de mijloace prin care să o transpună în realitate. De fapt puterea politică a statului înseamnă deopotrivă organizarea şi mijloacele pe care le utilizează.
Mijloacele puterii politice sunt capacităţi funcţionale ale instituţiilor cu ajutorul cărora colectivitatea asupra căreia-şi exercită puterea este ordonată, administrată, condusă şi controlată. Desigur că fiecare dintre instituţiile care compun statul are propriile-i mijloace; suntem interesaţi de ceea ce le este comun, de noţiunile generice care însumeajă mijloacele specifice, concrete. Putem astfel depista două mijloace importante: costrângerea şi convingerea.
Ca mijloace de semnificare, instituţiile, de orice natură, prescriu reguli de conduită, iar dacă acestea nu sunt urmate sancţionează conduita deviantă. Din această raţiune rezultă cele două mijloace utilizate de instituţiile politice. Prin acestea puterea se impune şi este garantată.
Constrângerea. Instituţiile politice sunt îndreptăţite să apeleze la constrângere atunci cînd supunerea nu este realizată de bună voie. De fapt, supunerea tuturor de bună voie este o situaţie probabilă, prezentă în societăţile ideale, pure, necompetitive, neconflictuale,şi în care umanitatea este perfectă şi perpetuă. Constrângerea este de regulă, „ forţa politică” şi desemnează un ansamblu de mijloace de coerciţie, presiune, distrugere sau construire pe care voinţa politică a celor care conduc societatea le pune în acţiune pentru a se asigura respectarea şi promovarea ordinii. Contrângerea este realizată prin intermediul unor organisme specializate ale instituţiilor politice. Statul, de pildă are organisme cu atribuţii în realizarea constrângerii pe plan interndar şi pe plan internaţional. Desigur că folosirea forţei politice atinge grade diferite de intensitate, în funcţie de calitatea raporturilor dintre instituţiile politice şi societatea civilă. Fiind un factor de stabilitate politică, forţa politică nu trebuie fetişizată şi deci utilizată exclusiv; în situaţia opusă, se poate ajunge până la cultul forţei, cu urmări dezorganizante, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional.
Convingerea este un mijloc de realizare a puterii politice prin care se obţine consimţirea de către colectivitate a actelor puterii în absenţa constrângerii exercitate. Se numeşte „influenţare politică”. Autoritatea publică, celelalte instituţii politice deţin instrumente specializate de realizare a influenţei, între care cel mai percutant este propaganda politică. Forţa politică poate fi dusă atât de departe încât să elimine chiarfizic individul cu comportament politic deviant, adică ea nu acţionează numai asupra gândirii, conştiinţei, pe când influenţa politică îşi limitează presiunea la nivelul psihicului uman. Ceea ce se numeşte”spălarea creierelor” sau „ fabricarea conţtiinţei” aemnifică acţiunea influenţei politice şi rezultantul ei.
Funcţiile puterii în stat
Puterea politică nu se resfrânge numai asupra politicului căruia-i aparţine, ci îşi manifestă prezenţa în întraga viaţă socială. Este limpede că rolul său social este covârşitor şi cu cât se exprimă în folosul colectivităţii, cu aât puterea politică este mai evoluată. Sintetizând cele arătate, sunt justificate următoarele funcţii ale puteri politice:
- de conducere a globalităţii vieţii sociale. Conducerea politică este suverană, în sensul că este cea mai importantă între puterile existente în societate. Această importanţă, în practica politică, este exprimată în două moduri: fie prin principiul puterii suverane a monarhului, fie prin concretizarea puterii poporului. Altfel spus suveranitatea puterii arată faptul că „proprietarul” puterii hotăreşte în numele întregii societăţi, determină acţiunile tuturor celorlalte puteri, fără să se supună vreuneia dintre acestea:
- organizarea socială. Este strân legată de prima şi arată faptul ca puterea politică împietică dezagregarea procesualităţii sociale, fiind orientată spre întronarea negentropiei sociale.
- Control şi sancţionare. Controlul garantează oblogativitatea îndeplinirii deciziilor pe care le ia puterea politică. Această funcţie este realizată cu ajutorul sistemului de norme pe care intituţiile politice le are în competenţă.
- Garantarea organiătii politice a societăţii. Puterea politică are şi rolul de a păstra organizarea politică existentă, de a întemeia situaţia de fapt şi de a o consolida. Aceasră funcţie aduce în prim plan problema legimităţii puterii politice,care înseamnă”calitatea de a fi justificat sau acceptat de bună voie de subordonaţi,ceea ce converteşte exerciţiul puterii politice într-o autoriate dreaptă.
Crizele puterii politice.
După cum arăta Habermas, sistemul politic poate fi considerat ca un sistem cu dublă deschidere: a input-ului şi a output-ului. Pentru a-şi păstra stabilitatea şi pentru a-şi putea îndeplinii funcţiile, puterea politică are nevoie de un input de loialitate de masă, pe cât posibil difuză, şi un output care constă în decizii administrative şi politice impuse în mod suveran. Dacă intrările şi ieşirile politice nu sunt optime, atunci apare criza. „Crizele out au forma crizei de raţionalitate: sistemul administrativ nu reuşeşte să facă compatibile şi să îndeplinească imperativele de conducere(...) Crizele imput au forma crizei de legimitare: sistemul legimator nu reuşeşte să menţină nivelul necesar de loialitate de masă”.
Deci puterea politică este supusă erodării din două direcţii, din interior şi din exterior.
Desigur că cele două planuri sunt corelate, loialitatea colectivităţii se poate menţine numai ăn cazul când puterea politică demonstrază un output care să satisfacă.
Pentru a menţine puterea politică aflată în criză, deţinătorul ei face apel la o serie de mijloace, forme extreme ale celor deja prezentate. Mijloacele respective, receptate de către colectivitate, se instituia ca mesaje involuntare ale puterii, cu semnificaţii clare despre situarea ei în criză. Importanţa manifestării lor clare despre situarea ei în criză. Importanţa manifestării lor pentru diagnosticarea stării puterii politice ne îndeamnă să le evocăm: violenţa politică şi manipularea politică.
Violenţa politică. Constrângerea este arma pbişnuită, legitimă a puterii politice; atunci când aceasta depăşeşte limitele normale li se manifestă ca violenţă generalizată, este semn că puterea încearcă să apere ceea ce sigur va pierde. Recurgerea la violenţă în forme variate înseamnă degradarea relaţiilor de putere, adică trecerea de la reportul conducere- supunere la cel de dominare-subordonare prin utilizarea forţei. Violenţa se manifestă gradual, putând degenera în teroare, care semnifică represiunea fizică şi presiunea psihică. Apar la lumină, din arsenalul puterii în criză, fapte care câ duc la exterminarea adversarilor politici
Atingerea nivelului acut al crizei semnifică faptul că puterea respectivă trebuie schimbată, în sensul că deţinătorii puterii nu msi pot continua păstrarea ei.
Bibliografie:
CHAZEL, François, Puterea, in Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura "Humanitas", Bucureşti, 1997
DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundaţiei "Andrei Şaguna", Constanţa, 2003.
MĂGUREANU, Virgil, Studii de sociologie politică, Editura "Albatros", Bucureşti, 1997.
OXFORD, Dicţionar de politică, Editura "Univers enciclopedic", Bucureşti, 2001.
STANCIU GELU, Ştefan, Introducere la editia romaneasca a lucrarii Puterea (autor Keith DOWDING), Editura "Du Style", Bucureşti, 1998.
TAMAŞ, Sergiu, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultură civică, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă "SANSA" S.R.L., Bucureşti, 1996.
VALSAN, Calin, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
