Dezvoltarea copilului în teoria psihanaliticã

University Degree European Languages, Literature and related subjects

Dezvoltarea copilului în teoria psihanalitică

Cu cât a studiat mai mult traumele timpurii, Freud a devenit din ce în ce mai convins că primii cinci ani de viaţă au un efect permanent asupra dezvoltării personalităţii. El a tras concluzii că există cinci etape de dezvoltare prin care trece copilul, cunoscute sub denumirea de stadii psihosexuale, datorită accentului pus de Freud pe sexualitate, ca imbold lăuntric fundamental în dezvoltare. Aceste stadii sunt: stadiul oral, stadiul anal, stadiul falic, perioada de latenţă şi, în final, stadiul genital. Primele trei etape au loc în primii cinci ani din viaţă.

Interesul pentru teoria lui Freud a continuat şi după moartea acestuia, deşi mulţi psihologi care acceptă încă, în principiu, abordarea sa, şi-au modificat opiniile în anumite privinţe. De exemplu, mulţi contestă ideea că dezvoltarea emoţională este dependentă de rezolvarea conflictelor între impulsurile biologice şi exigenţele societăţii. În schimb, aceşti psihologi consideră că relaţiile sociale pe care le dezvoltă un copil cu cei din jurul său joacă un rol mai mare în dezvoltarea sa. Aceşti psihologi sunt cunoscuţi sub denumirea de “neofreudieni”, şi unul dintre cei mai renumiţi dintre aceştia este Erik Erickson.

Stadiile de dezvoltare în teoria lui Erickson

Neofreudienii s-au concentrat, în principal, asupra dezvoltării eului, pe care l-au considerat un domeniul neglijat de către Freud. Un exemplu este oferit de teoria dezvoltării psihosociale, avansată de către Erickson, în 1959. Ca şi Freud, Erickson a crezut că individul se confruntă cu o serie de conflicte care trebuie să fie rezolvate, în vederea dezvoltării unei personalităţi sănătoase; dar în teoria lui Erickson, conflictele nu sunt centrate pe părţile corpului, ci pe relaţiile individului cu alţi membri ai societăţii. Problemele psihologice apar atunci când individul este insuficient pregătit să facă faţă exigenţelor variabilelor societăţii.

Erickson a evidenţiat opt stadii în teoria sa; în fiecare stadiu individul se confruntă cu un alt conflict. Totuşi, este necesară rezolvarea conflictelor iniţiale, pentru a-i asigura individului capacitatea de a le stăpâni pe cele ulterioare, deci procesul poate fi perceput ca un progres pas cu pas.

This is a preview of the whole essay

Primul stadiu în teoria lui Erickson are la bază conflictul încredere/neîncredere: copilul trebuie să-şi stabilească atitudinea de bază faţă de lumea din jurul său. Dacă în acest stadiu beneficiază de satisfacţie şi confort, acest lucru îl va ajuta să-şi dezvolte o atitudine mai încrezătoare. Pe măsură ce copilul învaţă să meargă, se confruntă cu un al doilea conflict – autonomie/îndoială. Noile provocări fizice pe care le înfruntă îi pot susţine încrederea sau îl pot face să se simtă, pur şi simplu, incapabil. Din nou, trebuie să fie stabilită atitudinea globală cu care copilul va merge mai departe.

Al treilea stadiu apare pe măsura dezvoltării sociale şi fizice, când copilul se confruntă cu conflictul între iniţiativă şi vinovăţie. Deoarece copilului i se cere să-şi asume din ce în ce mai multă responsabilitate pentru viaţa sa, el poate ajunge să-şi dezvolte un puternic simţ de iniţiativă sau poate ajunge să se simtă vinovat că nu şi-a îndeplinit corespunzător responsabilităţile. De aici, copilul mai mare se confruntă cu conflictul sârguinţă/inferioritate, pe măsură ce are de înfruntat tot mai multe provocări noi. Copilul poate să se străduiască să le depăşească sau poate să capete un sentiment caracteristic de incapacitate.

Al cincilea stadiu în teoria lui Erickson apare la adolescenţă, când trebuie rezolvat conflictul identificare/confuzia rolului. Mulţimea noilor roluri sociale şi apartenenţa la grupuri sociale diferite presupun dezvoltarea unui simţ integrator al propriei identităţi; astfel, copilul va fi copleşit de multitudinea de roluri pe care trebuie să le joace. Ca tânăr adult, omul se confruntă cu al şaselea conflict – intimitate în relaţiile (sau o relaţie) cu alţii/izolare.

La maturitate, individul se confruntă cu un conflict de creaţie/stagnare: viaţa sa va fi împlinită, productivă sau pasivă, mereu aceeaşi? Ultimul stadiu pe care l-a evidenţiat Erickson apare la vârste înaintate, când individul trebuie să accepte realitatea apropierii morţii, care presupune conflictul de a o întâmpina integru sau cu disperare.

Se poate observa din teoria lui Erickson că dezvoltarea eului continuă toată viaţa şi că fiecare vârstă se confruntă cu propriul său set de probleme şi conflicte. Această abordare este destul de diferită de cea a lui Freud, în special prin punerea accentului pe dezvoltarea continuă de-a lungul vieţii. Totuşi, mulţi dintre teoreticienii psihanalişti mai ortodocşi consideră în continuare că primii cinci ani din viaţă sunt cruciali în determinarea personalităţii ulterioare.

Teoria privării materne a lui Bowlby

O teorie care a derivat direct din sublinierea importanţei deosebite a primilor câţiva ani de viaţă, a fost avansată în 1951, de către Bowlby. Acesta a considerat că relaţiile între bebeluşi şi mamele lor se dezvoltă ca rezultat al procesului cunoscut sub denumirea de imprimare¹ (imprinting). Acesta constituie un tip special de învăţare, care are loc în prima etapă a copilăriei şi care stabileşte un ataşament profund din partea unui animal tânăr faţă de părinţii săi. Imprimarea a fost studiată mult pe animale şi Bowlby consideră că un proces similar este responsabil de dezvoltarea ataşamentelor între copii şi mamele lor, pe la vârsta de şapte luni.

Plecând de aici, Bowlby a dezvoltat ideea de monotropie, prin care afirmă că la copil se dezvoltă un singur ataşament, faţă de mama sa, complet diferit de celelalte relaţii ale sale, şi care i-ar cauza copilului o mare suferinţă şi neajunsuri de durată dacă s-ar rupe. El credea că este esenţial contactul aproape continuu între copil şi mama sa, în timpul primilor cinci ani din viaţă.

Bowlby a efectuat un studiu retrospectiv pe 44 de tineri delicvenţi şi a constatat că 17 dintre ei au fost separaţi de mamele lor pentru o anumită perioadă, înaintea vârstei de cinci ani.

El a tras concluzia că delicvenţa juvenilă este o dovadă a neajunsurilor pe care le-a produs perioada privării materne şi că separarea copiilor mici de mamele lor, chiar şi temporară, ar putea avea astfel de efecte. Alte studii au pretins că au demonstrat efecte similare ale privării materne (de exemplu, copiii privaţi de mamă ar fi mai puţin inteligenţi sau suferă de „psihopatie neafectivă” – adică o lipsă totală de conştiinţă socială sau de relaţii sociale).

Rutter a arătat în 1979 că majoritatea acestor studii au demonstrat, de fapt, efectele altor factori decât privarea maternă – de exemplu, efectele îngrijirii instituţionalizate sau ale privării de relaţii (adică ale lipsei ocaziilor de formare a unor relaţii). Într-un studiu etologic asupra relaţiilor copiilor, Shaffer şi Emerson (1964) au constatat că deseori, copiii dezvoltă ataşamente multiple (adică formează legături la fel de importante cu mai multe persoane) şi, de asemenea că intră în relaţie mai curând cu persoanele care interacţionează cu ei în maniera cea mai înţelegătoare, decât cu persoana care are grijă de ei tot timpul. (Acest studiu a semnalat începutul cercetărilor asupra interacţiunii părinte-copil).

Imprimare – proces de învăţare rapidă care consta în răspunsuri specifice la anumite obiecte şi situaţii. Este considerată o formă primitivă de învăţare care apare la unele animale.

Clarke şi Clarke (1976) au pus la îndoială ideea că primii câţiva ani de viaţă sunt atât de importanţi pe cât afirmă teoria psihanalitică. Ei au indicat câteva cazuri în care copiii şi-au revenit din experienţe extrem de vătămătoare petrecute în timpul acestor ani, afirmând că influenţa teoriei psihanalitice a determinat cercetătorii să neglijeze procesul de dezvoltare în ultimii ani ai copilăriei.

Cu siguranţă, dovezile care sprijină importanţa experienţei timpurii sunt extrem de limitate, dar încă nu au fost întreprinse prea multe cercetări asupra abordărilor alternative.