Pentru ca piaţa să îndeplinească asemenea funcţii se impune să existe o serie de premize necesare.
În primul rînd, condiţia fundamentală pentru existenţă şi funcţionarea pieţii este aceea a autonomiei de decizie a agenţilor economici care apar pe piaţă, autonomiei care trebuie privită sub toate cele trei laturi ale ei: autonomie în ceea ce priveşte dreptul de decizie în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare, autonomia organizării şi conducerii procesului economic şi autonomia în ceea ce priveşte modul de valorificare a rezultatelor activităţilor economice.
În al doilea rînd, reglementarea de către stat a economiei prin pîrghii economice, care îşi găsesc expresia îmtr-o acţiune indirectă asupra activităţii economice, prin bugetul de stat, impozite, taxe şi tarife, credite, investiţii de stat, ect.
Deasemenea şi statul trebuie în acelaşi timp să asigure orientarea socială a economiei, aplicînd în acest scop sistemul garanţiilor sociale, care asigură tuturor cetîţenelor posibilităţi egale de muncă, de realizare a veniturilor, de asigurări sociale, de ocrotirea sănătăţii, învăţămînt, cultură, condiţii sănătoase de muncă şi de mediu de viaţă. În fapt, nicăieri în lume piaţa nu mai este cu adevărat şi în întregime liberă. În toate ţările sînt anumite regule de funcţionare a pieţei, care de obicei cad în competenţa statului. Iată ce spune, în legătură cu aceasta B.Reich, profesor al universităţii Harvard:’’În lumea modernă este imposibil ca statul să nu ea decizii, privind modul în care trebuie organizată concurenţa economică în cadrul pieţei, iar instituţiile de stat ar trebui să-şi concetreze atenţia asupra elaborării unor reguli privind concurenţa în conformitate cu ţelurile de ansamblu ale societăţii’’.
Principalele tipuri de piaţă
Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărîtor în alocarea şi utilizarea resurselor ca şi în organizarea, gestionarea şi reglarea economiei naţionalepresupune existenţa şi respectiv funcţionarea simultană a mai multor tipuri de piaţă. În consecinţă piaţa trebuie privită prin prisma elementelor sale componente, deoarice în realitate ea reprezintă un sistem de pieţe, fiind formată din mai multe segmente între care există relaţii de intercondiţionare, de dependenţă reciprocă.
Din punct de vedere al obiectului tranziţiei de vînzare şi cumpărare se disting următoarele tipuri de pieţe:
-piaţa bunurilor şi serviciilor;
-piaţa factorilor de producţie- formată la rîndul său din: piaţa resurselor naturale(inclusiv pămîntul), piaţa capitalului şi titlurilor de valori, piaţa forţei de muncă;
-piaţa monetară, financiară ect.
Aceste pieţe nu reprezintă în sine pieţe unice, ci sînt constituite la rîndul lor din alte pieţe. De exemplu: piaţa bunurilor şi serviciilor cuprinde mai multe pieţe sectoriale ce corespund bunurilor şi serviciilor produse şi cumpărate în societate, grupate după diverse criterii în categorii mai generale sau specializate (piaţa bunurilor de consum, piaţa mijloacelor de producţie, piaţa serviciilor, piaţa automombililor, piaţa rulmenţilor,ect.). Piaţa muncii nu este o singură piaţă ci tot atîtea cîte domenii profisionale există, iar în cadrul acestora, cîte specializări sînt, fiecare cu grad diferit.
Din punct de vedere al extinderii teritoriale există: piaţa locală, piaţa regională, piaţa naţională şi piaţa mondială.
Aceste pieţe formează un tot întreg, ele se întrepătund, se influenţează şi se determină reciproc. Aceasta înseamnă că evoluţia şi mutaţiile din oricare parte a pieţii se reflectă şi afectează evoluţia şi mutaţiile din oricare parte a pieţei se reflecă şi afecteză evoluţia şi mutaţiile din celalte segmente de piaţă, şi implict, ale pieţei pe ansamblu. La fel dezichilibrele manifestate pe o anumită piaţă se propagă şi pe alte pieţe şi se amplifică în funcţie de locul şi importanţa pieţei respective, în sistemul de piaţă şi în economia naţională în ansamblul ei.
Cererea şi oferta – categorii difinitorii ale pieţei
Spre deosebire de economiile cu plainificarea centralizată în care atît cantitatea cît şi preţurile la care produsele sau serviciile se vînd şi se cumpără sînt stabilite în mod siubiectiv arbitrar, de către aparatul central birocratic, în economiile de piaţă, preţurile şi cantităţile acestora sînt stabilite prin deciziile unei multitudini de agenţi economici, în conformitate cu cerinţele obiective ale cereri şi ofertei.
Cererea şi oferta, mai exact raportul dintre acestea, fiind factori majori ai evoluţiei preţurilor într-o economie de piaţă, sînt, alături de concurenţă elemente ale mecanismului regulator al pieţei. Prin mişcarea preţului, relaţia dintre cerere şi ofertă exprimă în ultima instanţă, situaţia pieţei, pe unul sau mai multe segmente ale ei. Prin semnalul cel mai important al pieţei care este preţul, se pun în evidenţă abudentă, lipsa sau raritatea bunurilor şi serviciilor precum şi a factorilor de producţie.
Cererea reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care agenţii economici, consumatori sau producători, sînt dispuşi să o cumpere, la un anumit preţ, într-un timp dat.
Totodată, cererea este un act individual, al unui individ unei întreprinderi sau grup social, însă formarea preţurilor depinde de confruntarea cererii totale şi ofertei totale a bunului sau serviciului respectiv. Cererea totală pentru un bun sau serviciu considerat, reprezintă suma tuturor cantităţilor cerute de către toţi consumatorii individuali(n) ai acestuia
C=Σci(p)
C= cererea totală a unui bun sau serviciu pentru un preţ dat.
n= numărul de consumatori
c=cererea unui consumator la un preţ dat.
Curba cererii totale reprezintă suma ’’orizontală’’ a curbelor cererilor individuale ale unui produs. Dacă a şi b reprezintă curbele cererii a doi consumatori pe o piaţă, pentru un preţ dat cererile celor doi consumatori sînt Ca şi Cb , iar cererea totală C=Ca + Cb
Preţ
P
Cerere(c)
C=Ca+Cb
Acelaşi principiu de lucru este şi pentru cazurile în care există un număr foarte mare de consumatori.
Între cererea pentru un produs şi preţul acestuia există o relaţie inversă care poate fi redată printr-o curbă a cereii.
Preţ
Cerere inelastică
Cerere foarte elastică
( piaţă supranaturală)
Aceste curbe ne permit să evaluăm elascitatea consumului în raport cu venitul: cheltuielele pentru achiziţionarea produselor agroalimentare cresc mai puţin decît proporţional faţă de elascitatea mai mic de 1); cheltuielele cu îmbrăcăminte şi locuinţa cresc proporţional cu creşterea venitului(coeficient de elasticitate egal cu 1), iar cheltuielele diverse cresc mai mult decît proporţional faţă de creşterea venitului(coeficient de elasticitate mai mare de 1).
Curba cererii totale pentru un bun sau curba cererii pe piaţă indică diverse cantităţii dintr-un anumit bun cerut de toţi consumatorii, care corespund unor niveluri diferite de preţ. În general cu cît preţul creşte cu atît cererea pentru un anumit bun este mai mică, drept urmare, cererea este funcţi descrescînd faţă de preţ. Di reprezentarea grafică se observă că scăderea cererii nu este însă proporţională cu creşterea preţurilor. La început cererea scade mai accentuat, apoi mai lent, pînă cînd tinde să devină constantă.
Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi vîndută pe piaţă la un anumit preţ. Întrucît formarea preţurilor depinde de confruntarea ofertei totale cu cererea totală, oferta pentru un bun sau serviciu anume reprezintă suma tuturor cantităţilor oferite de toţi producătorii individuali (n) ai acestuia
O=Σoi(p), unde
O=Oferta totală a unui bun sau serviciu la un preţ dat;
n= numărul de producători;
o= oferta unui producător al acelui bun sau serviciu la un preţ dat.
La fel ca şi cererea, curba ofertei totale pentru un anumit bun sau serviciu se obţine însumarea ¸¸orizontală’’ a curbelor ofertelor individuale ale acestui bun sau serviciu. Dacă a şi b reprezintă curbele ofertei a doi consumatori pe o piaţă, pentru un preţ dat ofertele celor doi consumatori sînt Oa şi Ob, iar oferta totală este: O=Oa+Ob şi respectiv C va fi traseul curbei ofertei totale.
Preţ
P
O Oa Ob O=Oa+Ob ofertă
Relaţia dintre preţul unei mărfi şi cantitatea din acea marfă disponibilă vînzării pe piaţă poate fi redată prin curba ofertei.
Preţ
P3
P2
P1
Zona de inelascititate
totală
O O1 O2 O3 ofertă
Exprimînd diversele cantităţi de mărfuri pe care vînzătorii sînt sînt dispuşi să le vîndă la anumite niveluri de preţ, această relaţie este directă, în sensul că oferta creşte pe măsură ce sporeşte ţi preţul. Aceasta se explică prin faptul că preţul situînduse la un nivel mai ridicat, producătorii urmăresc să ofere cît mai multe produsepentru aşi spori profiturile lor.
Între cele două categorii corelative ale pieţii-oferta şi cererea de mărfuri şi servicii- se stabileşte un anumit raport, care reprezintă o formă specifică de exprimare a relaţiilor dintre producţie şi consum în condiţiile producţiei de mărfuri. Raportul dintre cerere şi oferta are un caracter legic, fiind relevat de legea cererii şi ofertei
În esenţă, legea cererii şi ofertei exprimă faptul că într-o piaţă concurenţială, toate celelalte condiţii, rămîn constante, cererea pentru un anumit produs sau serviciu creşte pe măsură ce preţul creşte. Preţurile şi cantităţile la care produsele sau serviciile se vînd şi se cumpără tind să fie determinate de punctul în care cererea şi oferta sînt egale.
Într-o economie de piaţă acţiunea legii cererii şi ofertei este o problemă esenţială, întrucăt piaţa fără rolul adecvat al acţiunii acestei legi nu este o piaţă efectivă. Există şi într-o economie cu planificare centralizată piaţa, dar cererea şi oferta merg pe drumuri foarte distincte, care practic foarte rare ori se întîlnesc, iar atunci cînd acest lucru are loc, se realizează în cea mai mare parte a situaţiilor în favoarea ofertei, mai exact a unei oferte limite dirijate şi controlate, concepută, de cele mai multe ori, fără corelaţii cu cererea. Sau, economia de piaţă în sensul cel mai bun al cuvîntului, implică o acţiune reală a legii cererii şi ofertei. Pînă nu este creat cadrul de acţiune al acestei legi, a mecanismelor care vor permite o întîlnire favorabilă între cerere şi ofertă, nu putem spune că avem de-a face cu o ecou de piaţă.
În analiza acţiunii legii cererii şi ofertei trebuie să avem în vedere şi faptul că ea se exercită într-un anumit cadru instituţional şi social şi se află sub impactul nu numai a factorilor economici ci şi a celor psihologiei şi sociali, cum ar fi de exemplu, comportamentul individual raţional, prin care fiecare agent economic urmăreşte maximizarea satisfacţiilor sale cu minimum de cheltuieli, comportament ce depinde nu numai de venit ci şi de mediul social, tradiţii, concepţii. Deaceea în cadrul pieţeii cererea şi oferta nu pot fi neglijate.
BIBLIOGRAFIE
J.K. Galbraith, W.Salinger- Almost Everyone’s Guide to Economics, Boston, Houghton Miffin Co, 1978.
F.von Hayek – Law, Legineation and Liberty, Routledge and Keagan Paul, vol. II, 1976.
Paul heyne, Modul economic de gîndire, mersul economiei de piaţă. Editura didactică şi pedagogică, 1991 Bucureşti.
R.B.Reich, citat după – Tranziţia spre economia de piaţă – Dizbatere în Tribuna Economică nr. 15/1976.
Revista ,, Tribuna Economică’’, nr. 3/1995. P. 23.
Adam Smit, ,, Avuţia naţiunilor’’. ,V-I.
