Persistenţa anormală a fectelor nedescărcate nu se manifestă numai într-o reacţie izolată, ci dă naştere pericolului cumulării afectelor. Un al doilea prejudiciu are o repercusiune mai puternică dacă primul prejudiciu continuă să mai fie resimţit. În acest fel se conturează o dezvoltare paranoică. Un om care este încontinuu jignit de alt om, eventual de şeful său, îl va urâ pe acesta din urmă tot mai mult, totodată producându-se şi o insensibilizare firească faţă de lucruri care se întâmplă cu regularitate, astfel încât urmează o descreştere a afectului. La fel se întâmplă şi în cazul când nu este posibilă împotrivirea faţă de jigniri; în această situaţie nu ia naştere o dezvoltare paranoică. O intensificare neîntreruptă a afectului rezultă numai în cazul unei alternanţe între succes şi insucces. Când cineva poate răspunde la jignire dar nu obţine decât un success temporar anihilat de o altă jignire mai violentă, când astfel succesul şi eşecul trec alternativ pe primul plan, ia naştere afectul paranoic. În aceste condiţii dezvoltarea se poate produce şi la un om care nu are o personalitate hiperperseverentă. Acest lucru se poate observa la femeile terorizate de soţi violenţi şi alcoolici, sau în armată la militari terorizaţi de superiori violenţi şi nemiloşi. În astfel de situaţii afectele depăşesc cu mult ceea ce ar fi de aşteptat şi cei afectaţi ajung la o atitudine paranoică. Primejdia este însă mai mare atunci când afectele, intensificate în cursul evoluţiei, au tendinţa de a persista şi nu mai descresc între două şocuri.
Afectele provoacă suspiciunea personalităţilor hiperperseverente, suspiciune care poate să frizeze patologicul. O persoană la care persistă afectele anterioare, în controversele cu alţii comportamentul îi va fi determinat în cea mai mare măsură de afecte şi nu de raţiune. Chiar acţiuni inofensive ale celor cu care intră în contact vor căpăta o interpretare afectivă, ca acţiuni menite să-i aducă un prejudiciu major. Când susceptibilitatea atinge o mare intensitate, afectul se manifestă chiar în cazul unor suspiciuni neînsemnate, intensificându-se datorită unor indicii ulterioare şi în cele din urmă poate domina gândirea, ajungând până la delir. Dezvoltări paranoice cu caracter aproape delirant pot fi întâlnite şi în afara patologicului, de exemplu în cazurile de gelozie. Datorită faptului că manifestările dragostei sunt în mare parte secrete, în sfera eroticului există un mare pericol ca persoana să oscileze încontinuu între speranţă şi temă, aşa încât afectul să se intensifice.
În dezvoltările expansiv-paranoice afectul stă de asemenea pe primul plan. Pentru un individ care urmăreşte un ţel important şi trece rapid şi repetat de la succese la isuccese, ţelul poate întuneca raţiunea, care nu mai e capabilă să ţină piept sentimentelor. Cum sentimentale de plăcere au tendinţa de a persista, omul este înclinat să-şi considere dorinţele drept realităţi, astfel de dezvoltări expansive fiind mai de aşteptat decât cele persecutorii, dar cu cât predomină sentimentele de plăcere, cu atât scade încărcătura afectivă necesară potenţării pentru ca alternanţa afectelor să poată continua. „agonie şi extaz“ am putea numi această alternanţă, precum titlul unei cărţi al cărei subiect susţine uimitor de bine cele relatate în acest studiu.
Ideile care se fixează în dezvoltarea paranoică dacă nu sunt delirante sunt totuşi prevalente – deţin în gândirea omului o influenţă predominantă. Un individ poate fi atât de preocupat de idea unui eventual prejudiciu, sau de gândul obţinerii unui mare success, încât să piardă contactul cu realitatea. Aceasta este îndărătnicia personalităţilor paranoide.
Similar se produc dezvoltările psihice şi în cazul structurii anacaste. În anxietăţile ce predomină în aceste cazuri există idei prevalente, cum ar fi teama de a avea o boală fizică gravă sau preocuparea de a nu rata un lucru important. Asemănarea dintre dezvoltarea paranoică şi cea anacastă se confirmă în special în cazul personalităţilor hiperperseverente, la care teama este potenţată. Indivizi hiperperseverenţi nu sunt de regulă anxioşi, dar cădn datorită unei situaţii indecise apare oscilaţia între temă şi speranţă, frica instalată se intensifică până al manifestări paranoice, întrucât ea nu descreşte în intervalurile dintre stimuli afectivi. Rezultă o dezvoltare ipohondrică la persoanele hiperperseverente, similară cu ce ce se dezvoltă la persoanele hiperexacte.
O personalitate hiperperseverentă are posibilităţi de evpluţie atât în sens pozitiv cât şi în sens negativ. Astfel ambiţia personalităţilor hiperperseverente poate deveni o puternică forţă motrice pentru relizări positive. În sens negativ, persoana va încerca să-şi atingă ţelul nu numai prin realizările sale ci şi prin descreditarea sau înlăturarea concurenţilor.
La anumite cazuri de personalitate hiperperseverentă latura pozitivă a manifestărilor generate de stimuli sociali predomină în tinereţe şi la maturitate, în cea dea doua jumătate a vieţii, odată cu scăderea puterii de muncă şi a imaginaţiei, susceptibilitatea ia locul ambiţiei generând predispoziţii paranoide de luptă împotriva tuturor, o luptă sterilă mânată de afecte negative puternice.
E.N. a fost încă din copilărie ambiţios şi susceptibil la mustrări. Fiind mezinul unei familii mic burghezea fost mereu preferatul celor mari şi evitat de cei de o seamă cu el datorită fizicului nu prea agreabil şi a firii sale excesiv de ambiţioase.
În copilărie a preferat să-şi ocupe timpul cu cititul cărţilor şi efectuarea temelor şcolare decât cu jocul de fotbal sau mersul la ştrand împreună cu cei de o seamă cu el. A preferat întotdeauna compania celor mari care îl luau în serios şi îl lăudau mereu pentru perseverenţa sa în îndeletnicirile şcolare. A fost unul dintre premianţii permanenţi pe timpul şcolii şi în anii de liceu.
S-a înscris la Şcoala de ofiţeri tot pentru a nu fi ca ceilalţi tineri „imaturi“ şi pentru că astfel corespundea cel mai bine aşteptărilor rudelor şi stârnea invidia părinţilor celorlalţi tineri. Dacă se întâmpla să ia o notă proastă nu mai avea somn noaptea până nu le demonstra profesorilor şi părinţilor că a fost o nedrptate împotriva sa şi că el nu poate fi astfel apreciat.
S-a căsătorit cu o fată cuminte care a ştiut să-i alimenteze mîndria şi să-i estompeze frustrările.
A terminat şcoala de ofiţeri printre primii în promoţia sa şi tot printre primii a fost primit în partid. A decis că „munca de partid“ e cea mai potrivită pentru spiritul său „revoluţionar“şi inovator şi s-a zbătut să fie admis să urmeze cursurile Academiei politice „Ştefan Gheorghiu“, pe care nu a absolvit-o deoarece au intervenit „evenimentele din decembrie“ care i-au dat planurile peste cap.
A suferit mult datorită schimbărilor politico-sociale din ţară cât şi datorită răutăţilor colegilor, care au găsit momentul să-l ia peste picior. Deodată ajunsese dintr-un tânăr promiţător şi un activist exemplar, un simplu muritor, un ofiţer responsabil cu cultura, neluat în seamă şi batjocorit de toţi.
A fost momentul de cotitură a vieţii lui, când s-a hotărât să se răzbune pe toată lumea, să le arate el cine e.
Prin intrigi şi perseverenţă a obţinut o funcţie de conducere şi a revenit în prim-plan, acolo unde îi era locul şi menirea. Nu a ajuns niciodată, din nefericire pentru ceilalţi, la un control psihiatric sau la un psiholog, pentru că soţia sa a ştiut să îl ţină pe linia de plutire atenuându-i susceptibilitatea şi alimentându-i ambiţia.
Perioada postrevoluţionară, când a fost neluat în seamă sau batjocorit, cînd a fost lipsit de activitate pe linie profesională, l-a afectat în asemenea măsură încât susceptibilitatea a început să domine ambiţia, psihicul său dezvoltăd o structură paranoidă cu accese dese de delir, cu idei obsesive de persecuţie şi complot împotriva sa. Această dezvoltare psihică l-a pus în postura unui mic tiran, temut de subordonaţi, apreciat de superiori, admirat de cei slabi şi neînţeles de cei apropiaţi.
Dezvoltarea personalităţii sale hiperperseverente a glisat de la performanţa şcolară şi profesională la paranoia.
Cei care i se subordonează se tem să-l contrazică, se tem să nu-i fie pe plac, se tem chiar să-l întâlneasă, ca nu cumva să i se pară că-i subminează autoritatea, că îl sabotează sau că vor să-l înlăture.
Omul nostru încă mai retrăieşte coşmarul de după revoluţie, când elvul premiant, studentul eminent, ofiţerul promiţător, ajunsese un fost activist de care nimeni nu avea nevoie, pus să se ocupe de lecţiile de istorie şi de noile cântece pentru soldaţi, ne luat în seamăde superiori, privit cu dispreţ sau cel mult îngăduinţă de camarazi şi ironizat de inferiori.
Bibliografie:
